Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Din România lucrurilor mărunte. Jocuri de Societate

Într-o masă de oameni ghidați de frici, frustrări și multe răni emoționale, de care, în mare parte, nu sunt nici ei conștienți, Adevărul și Onestitatea par cei mai mari agresori, cu o capacitate teribilă de a stârni reacții violente din partea celor care au ghinionul de a-i întâlni. Din acest motiv, în societatea zilelor noastre, singura formă de interacționare unanim acceptată este Jocul. Fiecare inventează un mod propriu de a se prezenta în fața celorlalți, în spatele unor măști bine exersate, cu multe feluri de eschivă și exprimări ambigue, cu multe înțelesuri, în așa fel încât inițiatorul jocului să poată acuza nonșalant, în orice moment, că celălalt este cel care nu a înțeles, nu că el nu s-ar fi exprimat coerent și cu toate cuvintele.

Jocul este aplicat în toate tipurile și gradele de relație, iar cine nu îl joacă este repede scos din turmă. Sub interfața „poate se supără”, „să nu jignești”, „așa ceva nu se spune” am ajuns la un grad insuportabil de fățărnicie, prefăcătorie și mâncătorie pe la spate. Iar jumătățile de adevăr, care produc la fel de mult rău precum o minciună gogonată, pentru că eroarea în care te pot arunca au potențialul de a crea situații de nereparat, sunt scutul după care jucătorii se ascund tocmai pentru a se putea disculpa cu ușurință oricând, indiferent de context, acuzând că tu ești cel care n-a înțeles, pentru că el chiar ți-a spus adevărul. Mă uit în jur și am senzația că singura carte studiată, din copilărie și până în prezent, un fel de Biblie comportamentală, este „Jurnalul Seducătorului” de Soren Kierkegaard. Când m-am întâlnit prima dată cu această carte aveam 17 ani și știu că la final mi-a lăsat un disconfort teribil timp de câteva luni de zile după. Dar la acel moment nu aveam nici măcar un instrument pentru a înțelege ce mă deranjase în fapt. Apoi, am împrumutat-o cuiva, deși o primisem cadou de ziua mea și pierdută a fost, deoarece cel în cauză a considerat, probabil, că nu mi-ar mai fi de folos. Peste vreo 15 ani am regăsit-o între cărțile unei cunoștințe ce erau pregătite pentru a ajunge la gunoi și am salvat-o, dar schimbând între timp locuința, undeva printre sacii cu cărți am prăpădit-o iar. Deși îmi doream, nu apucasem să o recitesc. Îmi stătea pe creier, precum un buton roșu ce trimitea semnale din când în când. Cu cât socializam mai mult, cu atât semnalele deveneau mai sâcâitoare, pentru că mai mereu aveam tendința de a mă învinovăți; undeva, sigur eu greșesc sau nu înțeleg. Am fost dresată foarte prost în copilărie; atunci când ceva nu funcționează este doar vina mea. Așa că dorind să scap de toate sentimentele de vinovăție și să nu mai pierd timp să văd unde am greșit, am redus contactele sociale doar la grupul în care vorbeam cât de cât „aceeași limbă”. Dar becul roșu continua să pâlpâie.

Deși eu și comenzile de carte suntem cunoștințe vechi, până în această iarnă nici măcar nu îmi trecuse prin cap să o caut și să mi-o comand. Dar, deja devenise un „must”. Era ca un blestem, ca un nod gordian pe care trebuia să-l înfrunt pentru a putea merge mai departe, oricare ar fi direcția aceea. A ajuns cartea cu vreo trei zile înainte de Crăciun, dar când am desfăcut coletul am pus-o în bibliotecă, ca și cum simpla ei prezență ar fi rezolvat tot ceea ce mă sâcâia. Dar nu! Așadar, pe 27 decembrie, dis-de- dimineață mi-am setat ca unic obiectiv al zilei, cartea blestemată, cu disperarea căutătorului de comori, ca pe unica cheie de înțelegere a tuturor situațiilor ce îmi păreau de nedescifrat din viața mea. Și a fost mult mai mult decât atât. Am realizat că impactul emoțional a fost cumplit la cei doar 17 ani pe care îi aveam când am citit-o prima dată (din care 14 erau trăiți în toată splendoarea „Epocii de Aur”), încât am preluat precum un burete toată drama și suferința din acele rânduri. E clar că sunt cărți care trebuie a fi citite doar când ești pregătit; dar mai mult decât atât, abia acum am realizat că șocul cel mare a fost generat de o conștientizare profundă (dar pe care eram incapabilă la acea vârstă să mi-o verbalizez) a faptului că unica formă de relaționarea interumană care mă înconjura era cea descrisă în carte. Un joc perfid de seducție și manipulare din care adevărata victimă sfârșea a fi acuzată, înfierată și repudiată pentru că în sinceritatea ei naivă îi credita pe cei din jur cu calitățile ei. Și dacă ar fi să merg cu analiza mai departe, cred că, de fapt, întreaga carte reprezintă o parabolă prin care Kierkegaard dezvăluia practicile unei societăți superficiale cu relații alterate și corupte prin jumătăți de adevăr, prin transformarea unora în simple marionete ale intereselor celorlalți, și comportamente ambivalente care reușeau să-l înnebunească pe cel care nu fusese contaminat de asemenea vicii, pentru că era, nativ, incapabil de a practica un asemenea joc, dar și de a sesiza manevrele manipulatoare. Cartea prezintă o poveste de dragoste dintre domn galant și o tânără domnișoară abia ieșită în societate; dar ce relație nu are ca fundament un „love story”? Mereu se găsește cineva dispus să „seducă” doar pentru a-și atinge obiectivele și o victimă ce stă cu „gura căscată” încasând pe nemestecate ceea ce i se servește cu bunăvoință și un zâmbet fals pe față. (de la cei din jur, până la politicianul care-ți vânează încrederea și votul). Mai multe nu povestesc despre carte; las fiecăruia dreptul de a căuta și cunoaște.

Însă, „Jocurile de Societate” au multe forme de manifestare unanim acceptate; ba mai mult, sunt ca o fugă de asumare și responsabilitate. Nimeni nu vorbește cu toate cuvintele, totul are un dublu sens și o dublă măsură. Nimeni nu este de vină. Doar victima sau mortul, pentru că se afla în locul și momentul nepotrivit.

Totuși, pe unul dintre aceste jocuri, îl voi descrie aici, în amănunt, pentru că intră la categoria „crème de la crème”. Aveam o cunoștință care, ori de câte ori era sunată, începea a se plânge despre cât este de obosită. De cele mai multe ori cauza oboselii o constituia un ajutor oferit cuiva, de aveai senzația că fără ea toată viața s-ar fi oprit în loc. Eu nu obișnuiesc să apelez la nimeni, decât în cazuri extreme și chiar să fi epuizat orice alternativă. Dar a venit un moment. Un moment în care eram sută la sută convinsă că nu există ca ea să nu mă ajute dacă îi cer. Nu îmi mai aduc exact aminte ce aveam nevoie, dar modul de abordare și finalul mi-au rămas întipărite la capitolul „de neuitat”. Deci, sun, vorbim, îi spun că aș avea nevoie de „x” ajutor. Imediat începe să mi se plângă despre cât este de obosită, pentru că, evident, ajutase pe „nu-știu cine”. Continuă apoi să-mi dea niște pseudo-sfaturi, cum ar trebui să fac „un ceva”. Desigur că ea m-ar ajuta, dar sigur mă descurc și singură. Finalul a fost că, în mod real, nu a făcut nimic pentru mine, dar mi-a indus starea de vinovăție că mi-am permis să o deranjez, pe ea Salvatoarea omenirii, și, mai mult, chiar ar trebui și să îi fiu datoare că nu a făcut nimic, dar m-a împins să mă descurc singură. Dar exact așa sunt unii, nu fac nimic, dar te scot până la final și dator și vinovat.

Jocuri, jocuri! Sunt multe, diverse și merită povestit despre ele, chiar dacă efectul este acela de a arunca o scoică într-un ocean. Numai că, în spatele acestor Jocuri se pierde întreaga existență, iar la momentul marii treceri începi să țipi că nu ai trăit. De ce te apucă spaima de a nu fi trăit? Pentru că la marea scară a Universului, când rămâi doar tu și Conștiința ta, tot ceea ce contează este Adevărul. Adevărul pe care ți l-ai spus, l-ai spus și pe care l-ai trăit. Atât!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

15 comentarii pentru articolul „Din România lucrurilor mărunte. Jocuri de Societate”

  • Nu prea stiu exact de ce, dar mi-a adus aminte de Faulkner:

    „Our tragedy today is a general and universal physical fear so long sustained by now that we can even bear it. There are no longer problems of the spirit. There is only the question: When will I be blown up? Because of this, the young man or woman writing today has forgotten the problems of the human heart in conflict with itself which alone can make good writing because only that is worth writing about, worth the agony and the sweat.

    He must learn them again. He must teach himself that the basest of all things is to be afraid; and, teaching himself that, forget it forever, leaving no room in his workshop for anything but the old verities and truths of the heart, the old universal truths lacking which any story is ephemeral and doomed – love and honor and pity and pride and compassion and sacrifice. Until he does so, he labors under a curse. He writes not of love but of lust, of defeats in which nobody loses anything of value, of victories without hope and, worst of all, without pity or compassion. His griefs grieve on no universal bones, leaving no scars. He writes not of the heart but of the glands.

    Until he relearns these things, he will write as though he stood among and watched the end of man. I decline to accept the end of man. It is easy enough to say that man is immortal simply because he will endure: that when the last dingdong of doom has clanged and faded from the last worthless rock hanging tideless in the last red and dying evening, that even then there will still be one more sound: that of his puny inexhaustible voice, still talking.”

    • lu’ faulkner i-a dat mana sa afirme astea.n-a prins „pandemia’.si nici pe alea doua mari grozavii din timpul vietii lui nu le-a vazut la fata.inimile care mai sunt,sunt suferinde.ce-i in fata e grotesc

  • @Smarandita,

    Ai constatat corect faptul ca oamenii traiesc intr-un „joc”. Problema pe care ai sesizat-o si o sesizeaza oricine este ca „jocul” asta este gandit in asa fel incat din el sa profite doar cei care decid „regulile”, pe care, evident, le schimba din mers dupa cum le dicteaza interesul. Si-atunci ajungem fix unde spui: adevarul n-are nici o valoare ci totul e doar o chestie de INTERPRETARE. Asa ca „jucatori” isi „interpreteaza” propriul rol, fiecare dupa cum il taie capu’. Si unora le place jocul asta de-a „masca” si n-ar renunta la el in ruptu’ capului. Mai mult, ei sunt primii care-ti sar in cap daca incerci sa le atragi atentia ca in viata nu totul e relativ si nu totul poate fi interpretat. De-asta, in opinia mea, e mai inteligent sa-i lasi pe „actori” sa-si joace rolu’ cu „seriozitate” iar tu sa te amuzi de jocu’ si fudulia lor… 🙂

  • Smarandita, exista si opusul a ce povestesti: sunt oamenii care apar ca din senin atunci cand ai mai multa nevoie. Pot fi persoane la care nu te astepti absolut deloc, poti avea chiar o parere foarte proasta despre ei pana atunci si sa devina o surpriza de neinchipuit, pot fi necunoscuti care au auzit cu doar doua zile inainte ca ai o problema sau un exercitiu 🙂 si te trezesti cu ei rezolvand pentru tine.
    P.S.: Sa stii ca noi, cititorii tai (care te admiram si cand te criticam) nu muscam, esti in siguranta daca se va intampla sa cobori si pe la noi pe aici cand ai timp, macar pentru un „ai inteles gresit”. Intelegi tu de ce. 🙂

    • pai nu-i un tutorial.e o chemare
      probabil de asta

      • alta era ideea decat cea la care te-ai gandit, imho. IMHO. 🙂 Mai gandeste-te dupa ce citesti mai jos.

      • @imho
        da, vina mea, exemplul cu „ai inteles gresit” nu a fost prea fericit.

  • Fiecare persoana are libertatea de a alege cu cine sa socializeze, ca sa nu ajunga în situatii de genul celor povestite mai sus.
    Nu fiecare persoana „îsi pierde întreaga existenta” în spatele „acestor Jocuri”, exista multe persoane carora nu li se întâmpla ca „la momentul marii treceri” sa înceapa sa tipe „ca nu au trait” din acest motiv.
    Smarandita Pacuraru, ati observat vremea frumoasa de ziua dumneavoastra?

    • O intepi de zor, dar semanati atat de mult incat multa vreme am crezut ca ‘geo’ este un alt cont al Smaranditei. Nici acum nu sunt sigur.
      La multi ani!

      • Spicy, linisteste-te, mai ales pentru ca eu îti cunosc secretul!
        Eu doar mi-am exprimat un punct de vedere, compris?

      • @geo
        geo, te rog, fa public secretul meu, macar ne distram daca tot e 8 martie!

        • 🙂

        • Nu o fac pentru ca pe urma ai regreta. Asa cum ti s-a întâmplat si altadata.
          Calmeaza-te! La revedere.

          • Ce simpaaaaatica ai fost!!!!!! 🙂
            Nici macar la ureche nu-mi spui care e secretul meu? 🙂 Uite, iti spun eu unul: nu am citit cartea despre care vorbeste Smarandinta, dar o caut acum. In rest, poti sa-mi dau si cnp-ul sau profilul de orice pe aici, dar cui foloseste…

  • La multi ani,Smarandito!
    esti ca Iliescu,adevar graiesc:)
    viata-i o jungla,plina de psihopati,adica „jucausi”.nu-i lucru de saga
    mai toti suntem pe undeva in largul spectru al Narcisismului(boala inventariata,nu doar o trasatura).cei mai multi au o rana narcisica,odata zgandarata,voila…

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog