Din România lucrurilor mărunte. Jocuri de Societate

Într-o masă de oameni ghidați de frici, frustrări și multe răni emoționale, de care, în mare parte, nu sunt nici ei conștienți, Adevărul și Onestitatea par cei mai mari agresori, cu o capacitate teribilă de a stârni reacții violente din partea celor care au ghinionul de a-i întâlni. Din acest motiv, în societatea zilelor noastre, singura formă de interacționare unanim acceptată este Jocul. Fiecare inventează un mod propriu de a se prezenta în fața celorlalți, în spatele unor măști bine exersate, cu multe feluri de eschivă și exprimări ambigue, cu multe înțelesuri, în așa fel încât inițiatorul jocului să poată acuza nonșalant, în orice moment, că celălalt este cel care nu a înțeles, nu că el nu s-ar fi exprimat coerent și cu toate cuvintele.

Jocul este aplicat în toate tipurile și gradele de relație, iar cine nu îl joacă este repede scos din turmă. Sub interfața „poate se supără”, „să nu jignești”, „așa ceva nu se spune” am ajuns la un grad insuportabil de fățărnicie, prefăcătorie și mâncătorie pe la spate. Iar jumătățile de adevăr, care produc la fel de mult rău precum o minciună gogonată, pentru că eroarea în care te pot arunca au potențialul de a crea situații de nereparat, sunt scutul după care jucătorii se ascund tocmai pentru a se putea disculpa cu ușurință oricând, indiferent de context, acuzând că tu ești cel care n-a înțeles, pentru că el chiar ți-a spus adevărul. Mă uit în jur și am senzația că singura carte studiată, din copilărie și până în prezent, un fel de Biblie comportamentală, este „Jurnalul Seducătorului” de Soren Kierkegaard. Când m-am întâlnit prima dată cu această carte aveam 17 ani și știu că la final mi-a lăsat un disconfort teribil timp de câteva luni de zile după. Dar la acel moment nu aveam nici măcar un instrument pentru a înțelege ce mă deranjase în fapt. Apoi, am împrumutat-o cuiva, deși o primisem cadou de ziua mea și pierdută a fost, deoarece cel în cauză a considerat, probabil, că nu mi-ar mai fi de folos. Peste vreo 15 ani am regăsit-o între cărțile unei cunoștințe ce erau pregătite pentru a ajunge la gunoi și am salvat-o, dar schimbând între timp locuința, undeva printre sacii cu cărți am prăpădit-o iar. Deși îmi doream, nu apucasem să o recitesc. Îmi stătea pe creier, precum un buton roșu ce trimitea semnale din când în când. Cu cât socializam mai mult, cu atât semnalele deveneau mai sâcâitoare, pentru că mai mereu aveam tendința de a mă învinovăți; undeva, sigur eu greșesc sau nu înțeleg. Am fost dresată foarte prost în copilărie; atunci când ceva nu funcționează este doar vina mea. Așa că dorind să scap de toate sentimentele de vinovăție și să nu mai pierd timp să văd unde am greșit, am redus contactele sociale doar la grupul în care vorbeam cât de cât „aceeași limbă”. Dar becul roșu continua să pâlpâie.

Deși eu și comenzile de carte suntem cunoștințe vechi, până în această iarnă nici măcar nu îmi trecuse prin cap să o caut și să mi-o comand. Dar, deja devenise un „must”. Era ca un blestem, ca un nod gordian pe care trebuia să-l înfrunt pentru a putea merge mai departe, oricare ar fi direcția aceea. A ajuns cartea cu vreo trei zile înainte de Crăciun, dar când am desfăcut coletul am pus-o în bibliotecă, ca și cum simpla ei prezență ar fi rezolvat tot ceea ce mă sâcâia. Dar nu! Așadar, pe 27 decembrie, dis-de- dimineață mi-am setat ca unic obiectiv al zilei, cartea blestemată, cu disperarea căutătorului de comori, ca pe unica cheie de înțelegere a tuturor situațiilor ce îmi păreau de nedescifrat din viața mea. Și a fost mult mai mult decât atât. Am realizat că impactul emoțional a fost cumplit la cei doar 17 ani pe care îi aveam când am citit-o prima dată (din care 14 erau trăiți în toată splendoarea „Epocii de Aur”), încât am preluat precum un burete toată drama și suferința din acele rânduri. E clar că sunt cărți care trebuie a fi citite doar când ești pregătit; dar mai mult decât atât, abia acum am realizat că șocul cel mare a fost generat de o conștientizare profundă (dar pe care eram incapabilă la acea vârstă să mi-o verbalizez) a faptului că unica formă de relaționarea interumană care mă înconjura era cea descrisă în carte. Un joc perfid de seducție și manipulare din care adevărata victimă sfârșea a fi acuzată, înfierată și repudiată pentru că în sinceritatea ei naivă îi credita pe cei din jur cu calitățile ei. Și dacă ar fi să merg cu analiza mai departe, cred că, de fapt, întreaga carte reprezintă o parabolă prin care Kierkegaard dezvăluia practicile unei societăți superficiale cu relații alterate și corupte prin jumătăți de adevăr, prin transformarea unora în simple marionete ale intereselor celorlalți, și comportamente ambivalente care reușeau să-l înnebunească pe cel care nu fusese contaminat de asemenea vicii, pentru că era, nativ, incapabil de a practica un asemenea joc, dar și de a sesiza manevrele manipulatoare. Cartea prezintă o poveste de dragoste dintre domn galant și o tânără domnișoară abia ieșită în societate; dar ce relație nu are ca fundament un „love story”? Mereu se găsește cineva dispus să „seducă” doar pentru a-și atinge obiectivele și o victimă ce stă cu „gura căscată” încasând pe nemestecate ceea ce i se servește cu bunăvoință și un zâmbet fals pe față. (de la cei din jur, până la politicianul care-ți vânează încrederea și votul). Mai multe nu povestesc despre carte; las fiecăruia dreptul de a căuta și cunoaște.

Însă, „Jocurile de Societate” au multe forme de manifestare unanim acceptate; ba mai mult, sunt ca o fugă de asumare și responsabilitate. Nimeni nu vorbește cu toate cuvintele, totul are un dublu sens și o dublă măsură. Nimeni nu este de vină. Doar victima sau mortul, pentru că se afla în locul și momentul nepotrivit.

Totuși, pe unul dintre aceste jocuri, îl voi descrie aici, în amănunt, pentru că intră la categoria „crème de la crème”. Aveam o cunoștință care, ori de câte ori era sunată, începea a se plânge despre cât este de obosită. De cele mai multe ori cauza oboselii o constituia un ajutor oferit cuiva, de aveai senzația că fără ea toată viața s-ar fi oprit în loc. Eu nu obișnuiesc să apelez la nimeni, decât în cazuri extreme și chiar să fi epuizat orice alternativă. Dar a venit un moment. Un moment în care eram sută la sută convinsă că nu există ca ea să nu mă ajute dacă îi cer. Nu îmi mai aduc exact aminte ce aveam nevoie, dar modul de abordare și finalul mi-au rămas întipărite la capitolul „de neuitat”. Deci, sun, vorbim, îi spun că aș avea nevoie de „x” ajutor. Imediat începe să mi se plângă despre cât este de obosită, pentru că, evident, ajutase pe „nu-știu cine”. Continuă apoi să-mi dea niște pseudo-sfaturi, cum ar trebui să fac „un ceva”. Desigur că ea m-ar ajuta, dar sigur mă descurc și singură. Finalul a fost că, în mod real, nu a făcut nimic pentru mine, dar mi-a indus starea de vinovăție că mi-am permis să o deranjez, pe ea Salvatoarea omenirii, și, mai mult, chiar ar trebui și să îi fiu datoare că nu a făcut nimic, dar m-a împins să mă descurc singură. Dar exact așa sunt unii, nu fac nimic, dar te scot până la final și dator și vinovat.

Jocuri, jocuri! Sunt multe, diverse și merită povestit despre ele, chiar dacă efectul este acela de a arunca o scoică într-un ocean. Numai că, în spatele acestor Jocuri se pierde întreaga existență, iar la momentul marii treceri începi să țipi că nu ai trăit. De ce te apucă spaima de a nu fi trăit? Pentru că la marea scară a Universului, când rămâi doar tu și Conștiința ta, tot ceea ce contează este Adevărul. Adevărul pe care ți l-ai spus, l-ai spus și pe care l-ai trăit. Atât!