Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Din România lucrurilor mărunte. Moda, o încurcătură existențială
Privind în jur, nu pot să nu mă gândesc că, pe undeva, simțul estetic al românului s-a rătăcit atât de bine, încât nu mai știe a găsi drumul de întoarcere în existența noastră. Îmi aduc aminte, cu un soi de jale în suflet, de anii ’80, în care toate femeile, indiferent de condiția socială, purtau fuste sau rochii oricât de frig, ploaie, zloată era afară. Era o încântare să ieși pe stradă. Era o bucurie de culoare, de feminitate, de cochetărie. Acum, nu știu unde să îmi mai ascund privirea să nu-mi rămână vreo hidoșenie întipărită pe retină, mai ales că soacră cum sunt, mă și lipesc ca „marca de scrisoare” de niște detalii greu digerabile.
Desigur că întrebarea al cărei răspuns încerc a mi-l descifra în mod constant în astfel de situații rămâne aceeași: „De ce ar face cineva așa ceva?”. Cum am mai spus, sunt fascinată de resorturile care determină o ființă să acționeze, în acest caz să se îmbrace într-un anumit fel. Încerc să găsesc o schemă logică în sinapsele neuronale ale cuiva care produc niște rezultate cu totul „excepționale”, ce pot agresa câmpul vizual al celui care are nenorocul de a se intersecta cu o asemenea arătare. Pe scurt, cum, Doamne iartă-mă, ți se asamblează informația în creier de te poți îmbrăca în asemenea hal?
Luni dimineața, prima zi de Mărțișor, numai bună de făcut o scurtă aprovizionare, mai ales că săptămâna la mine începe cu o zi liberă. Urăsc aglomerațiile din week-end, așa că prefer să fiu sâmbăta la cabinet, iar luni, pe liniște și fără călcarea-n picioare, să fac rondul supermarket-urilor pentru cele necesare. Liniște, curat, marfă proaspătă. Ajung la casă. În fața mea o creatură de sex feminin. Nu o pot numi „doamnă” pentru că nu avea nimic domnesc în ea, și nici „domnișoară”, că era ușor trecută. Mi-a atras privirea părul lung, blond cenușiu, perfect întins, (clar, văzuse coaforul de curând), ce cădea peste un pardesiu din cașmir, gri-perlat, foarte elegant. Admir blondele, pentru că este culoarea cel mai greu de întreținut, acesta fiind și motivul de am renunțat la ea. Astfel, primul impuls a fost cel de admirație… Fatal impuls pentru simțul meu vizual și estetic! Pentru că am început să o privesc în detaliu. Gene lungi, false umbreau masca neagră cu model din ștrasuri. Masca era, bănuiesc, asortată cu poșeta neagră, cu breloc de care atârna o firmă (cred, totuși, că era doar un fake reușit), ce avea un model discret din ștrasuri. Curiozitatea mă împinge să îi analizez mâinile. Mâinile spun multe despre un om, mai ales despre o femeie; cu ele îngrijește, iubește, deretică, gătește. Prin mâinile unei femei sufletul acesteia se exprimă în lumea înconjurătoare. Așa cred eu! Poate să fie apa cea mai bună, dar dacă țeava pe care curge este ruginită și bâhlită…atunci, mai bine, lasă! Dar, de aici a început să mi se dărâme admirația. Unghiile lungi, cu lac nude și gel perfect, păreau lipite nefiresc de niște degete cu o piele făinoasă și o mână crăpată, uscată, neîngrijită a cărei încheietură era înconjurată de o manșetă vernil a unei bluze de trening. Am făcut un pas în spate să pot privi ansamblul în toată splendoarea sa. Păr, gene, unghii, pardesiu, poșetă impecabile. Pe dedesubt, un trening vernil fistic cu ciuciuleți scămoșați, cu ușoare pete de grăsime pe piept și niște pantaloni cam scurți, pătați de stropi de noroi ce lăsau la vedere niște glezne care răsăreau din niște pantofi sport bătuți de timp, jeg și vreme, stropite și ele cu năduf de vreo baltă ce avusese nenorocul să o privească de jos în sus. Când i-a venit rândul la plată, a scos un telefon de câteva mii de lei și a plătit cu el, în timp ce aduna niște morcovi împrăștiați pe toată banda, pentru că nu se îndurase a lua o pungă de câțiva bani în care să-i adune laolaltă… Mi-am făcut cruce cu limba în gură și m-am bucurat de propria-mi mască pentru că tocmai ce constatasem că rămăsesem cu gura căscată.
Dar, o săptămână mai târziu i-am întâlnit și „sufletul pereche” în ale combinațiilor vestimentare, de sex masculin, așa că le-am dedicat dimpreună aceste rânduri. El, un tânăr domn, genul corporatist. Purta o Parka nouă și arătoasă, de culoare kaki, dar la care simțul estetic al dumnealui (nu îmi pot explica prin ce mijloace întortocheate) a hotărât să adauge niște pantaloni; scurți, cu croi pană, negri cu dungulițe galbene, dintr-o stofă combinată cu elastan, șosete negre cu capete roz de porcușori (ați citit foarte bine „por-cu-șori!” guiț-guiț!, oink-oink!) și niște pantofi sport, foști albi, de firmă, numai buni de alergat pe stadion. Stropii de noroi sigur erau de o săptămână în urmă, pentru că în ziua cu pricina era mult soare și cer senin.
De ce comentez aspectul vestimentar? Pentru că spune multe despre modul tău de a fi, de a gândi, de a te comporta, este cartea ta de vizită până să deschizi gura. Jegul de pe manșete și de pe pantofi te descalifică. O haină, oricât de scumpă și frumoasă ar fi, aruncată peste niște haine murdare și ponosite îmi spune că ești genul care bagă gunoiul sub preș și dă cu parfum peste transpirație (și fizic prin casă, dar și sub aspect moral).
Da, mi-e dor de femeile- feminine și de bărbații- masculini. Mi-e dor să văd rochii și pantofi, pălării și mănuși din dantelă de bumbac. Mi-e dor să văd bărbați îmbrăcați bărbătește, nu cu pantaloni în care par că poartă un pampers plin de caca sau care atârnă pe fund la vale de zici că acu rămâne cu budigăii pe-afară. Dar mult mai rău de-atât sunt purtătorii de blugii mulați pe niște caltaboși ce susțin un pântece de zici că adăpostește un întreg coteț de găini, curcani, purcei și chiar o vacă-ntreagă. Am ajuns să apreciez o chelie sinceră și un obraz perfect bărbierit decât un smoc de păr în cap în stil mop sau struț și o barbă stilizată la care se adaugă niște sprâncene pensate.
Sper, totuși, ca aceste tendințe ale modei (haină frumoasă peste niște zdrențe, pantaloni de stofă la pantofi sport etc) să fie trecătoare. Mă gândesc că ar putea fi doar un efect al purtării măștii pe principiul „pot umbla oricum îmbrăcat, nimeni nu mă recunoaște!”. Asta cu masca salvatoare care ne ascunde chipul, mă face să îmi amintesc de o doamnă profesoară din Sibiu, pe care am cunoscut-o într-o tabără la Păltiniș, când eram în liceu. Am fost cu dumneaei în excursie pe Cheile Cibinului. La o bucată de drum, când deja eram în apropierea unei șosele, se cere pauză de tufiș. Numai că nu prea aveai cum să te ascunzi în pădure, deci rămâneai cumva expus, mai ales dacă trecea vreo mașină. Doamna cu pricina rupe un brusture mare, pe care îl ținea precum o umbrelă. Noi, mai de la Vaslui, nu prea înțelegeam logica acestei acoperiri. Desigur, răspunsul a fost unul memorabil, de țin să-l împărtășesc acum. „Capul mi-l știe toată lumea, dar cum îmi arată fundul, nu.”
Din păcate superficialitatea, lipsa de cultură, traiul la nivel de „fast-food”, poleiala, schimonoselile prin operații estetice (fapt demonstrat științific, orice intervenție estetică, fie ea și doar injecție cu botox, produce grave modificări în creier accelerând apariția demenței senile sau a Alzheimer-ului) se reflectă în tot ceea ce ni se întâmplă în viața de zi cu zi și duce spre o lipsă de direcție generală, dar și spre grave stări de depresie. Și este firesc să fie așa. Cu cât te schimonosești, te vopsești, te „porți în trenduri”, dar vezi că starea ta psihică nu este mai bună, ba mai mult, te mai și trezești azvârlit într-o roată nebună de transformări, cu atât proasta dispoziție va deveni partenerul tău de nedezlipit, și de aici până la medicație și pierderea totală a controlului asupra propriei ființe mai este o frântură de pas.
De aceea continui să tot întreb: „De ce? Cum? Care sunt mecanismele prin care cineva ajunge să?… Orice.”
Asta e! Am și eu încurcăturile mele existențiale, mai mult sau mai puțin superficiale. Și una dintre ele este Moda.
Comentarii
@Smarandita,
Apropo de tinute si moda, ia uite ca si domnu’ Cristoiu abordeaza tangential tema. Simpatic, nu?… 🙂
https://www.ioncristoiu.ro/o-clasa-de-copii-oligofreni-parlamentul-englez/
PS. Se dovedeste iar si iar vorba ca „multi citesc, putini pricep…da’ sa nu cumva sa le spui ceva…”… 🙂
Cam greu de vazut petele de grasime de pe bluza de trening a unei „creaturi de sex feminin” care sta la rând în fata ta si care are peste bluza un pardesiu. În afara petelor de grasime pe care nu ati avut cum sa le vedeti, chiar daca ati facut un pas în spate, restul descrierii este real?
@geo
o oglinda dentara atasata la un selfie stick si poti vedea ce pete vrei. 🙂
😎
E real ce spune Doamna,bine,dansa zice si lucruri intr un mod metaforic,dar daca prinzi ideea,femeia are dreptate.Dar trebuie sa vezi esenta ,nu sa te agati de chitibuserii,daca prinzi esenta,iti dai seama ca doamna Smarandita are dreptate.Faptul ca te tot legi de ea ,mai Geo ,chiar nu ti face cinste,mai ales ca doamna da de pamant cu ipocrizia societatii romanesti de rahat contemporana,si pentru asta o apreciez sincer pe doamna.Putini avem curajul sa o facem chiar daca ne pretindem barbati,barbati de mucava,nu barbati cum au fost bunicii nostri care au indurat cumplitele atrocitati ale celui de al Doilea razboi Mondial,si ororile Stalinismului,fara sa se planga.Noi ,barbatii de azi suntem niste bieti epigoni,sfertobarbati,nici nu meritam acest apelativ.Bravo Doamna,aveti mai mult curaj decat multi dintre noi ,cei ce ne autointitulam barbati.
Iar barbatii romani chiar sunt niste lasi prin excelenta,o spun eu ca barbat,de asta noi nu am fost in stare sa ne facem un regat,(daramite un imperiu) in istorie,cum au facut toti vecinii nostrii.De ce? Simplu,pentru ca onoarea si curajul a lipsit cu desavarsire la romani,noi suntem singura natie din Europa care nu a avut eroi.In schimb am avut,si avem tortionari,si mafioti,pentru ca astia sunt curajosi numai in fata celor slabi.Noi ne am inventat victoriile in istorie,am fost doar lasi,tradatori,umili cu cei puternici,cruzi cu cei slabi,si lipsiti de caracter si onoare.De asta ne si dispretuieste Europa,ca stie bine cate parale facem.Dar noi ne credem grozavi si destepti.Nu ,adevarul e ca suntem niste lasi,prosti si nemernici,lipsiti de empatie ,de umanitate,ne am vrea nazisti,fascisti(ne fascineaza astia de aia suntem toti de Dreapta,si ne place noua romanilor sa eliminam batranii ,bolnavii,persoanele cu handicap,orfanii,pe care i si uram,si nu i suportam,si am vrea,noi ca popor sa i vedem disparand) dar nu suntem un imperiu,ci o sleahta de lasi fara onoare,barbati hoti,corupti,lasi,scandalagii si betivi,femei care si vand dragostea la licitatie pe bani oricui da mai mult,uram valoarea,cartea ,educatia,bunul simt,empatia,ne place maneaua,marlania,violenta,primitivismul,golaneala,egoismul feroce,parvenitismul grobian si agresiv,sloganele fascistoide care in viziunea noastra reprezinta Dreapta,care sunt esenta noastra si ne caracterizeaza ca natie.Suntem o natiune de tot rahatul,si Europa(si lumea) stiu asta si ne trateaza ca atare.Asta i adevarul.Puteti sa ma injurati.
Mai, Tudy, daca nu cunosti povestea, stai cuminte! Habar nu ai ca „Doamna” este cea care ma supara pe mine si nu eu pe ea, bagaciosule! Altadata, te rog sa te abtii!
@Smarandita,
Exista o explicatie „logica” relativ simpla care are de-a face cu UNICITATEA fiecarei persoane. De exemplu, prin descrierea pe care o faci dovedesti o capacitate exceptionala de a „fotografia” si a retine vizual toate amanuntele. Asta mie imi spune ca ti-ai dezvoltat latura estetica si „te zgarie” pe ochi orice amanunt nepotrivit si-ti „sare in ochi” fara sa vrei dezordinea si detaliile pe care altii pur si simplu nici nu le baga in seama. De ce? Fiindca pentru altii ceea ce „aud” ori „simt” conteaza mai mult decat ceea ce vad. Un muzician de exemplu aude orice disonanta si-l „zgarie in urechi” anumite dezacorduri in timp ce pe altii ii lasa indiferenti. O pesoana sensibila la suferinta altora va incepe sa planga de indata ce observa o situatie „insuportabila” pe cand altii trec pe langa fara sa aiba nici cea mai mica emotie. Totul tine de „receptorii” pe care i-am dezvoltat. Pentru mine tot ce conteaza sunt ideile. Pot accepta orice dar „ma zgarie” pe creier ideile unora care se bat cap in cap. Si ma mir cum pot unii sa traiasca cu asa harababura in capul lor si pot spune tampenie dupa tampenie intr-un mod atat de „natural” incat iti dai seama ca-ti pierzi timpul incercand sa-l ajuti sa-si faca putina ordine in idei. Dar, una peste alta, asta-i lumea in care traim. Fiecare isi are locul si valoarea lui atata timp cat isi foloseste calitatile in favoarea altora. Iar tu ai facut fix ce ti se potriveste cel mai bine, fiindca latura colerico-vizuala (nu mai intru in alte detalii fiindca explicatiile legate de personalitatea si unicitatea omului sunt mai ample) te ajuta sa iti gasesti satisfactia si implinirea in stomatologie. Ceea ce, pentru altii, ar fi o adevarata „incurcatura existentiala”… 🙂
pielea făinoasă şi mâna crăpată o fi de la prea mult dezinfectant
traim vremuri triste,si nu de un an,orice om resimte asta,unii constient,altii subconştient.mai e şi sentimentul „pentru cine?”,pentru ce?”
mai degrabă,in ce priveşte ascunderea gunoiului sub pres,e invers.un preş elegant,frumos parfumat
eu m-am vazut interesat de moda atunci cind am observat ca intre frizura, coafura oamenilor si felul lor de a fi exista oaresce armonie:)). ulterior am observat ca si fizionomia are treaba cu felul de a fi al oamenilor:). dupa care am observat ca si culorile hainelor pe care le poarta, ba si ale parului, sau unghiilor, e in armonie cu sinele omului, mai ales daca toate astea se pot manifesta plenar. dupa care am intalnit oameni imracati cu bun-simt. unii avandu-l, altii pentru ca hainele pe care le purtau erau o uniforma creata cu bun-simt. am intalnit si oameni care ingrosau bunul-simt, caz in care cu toate ca ce vedeai era bun-simt, el era mai degraba diluat.
personal nu dau doi bani pe moda:)). ma imbrac cu hainele in care simt ca…incap:). adica mai intai sint io si dupaia hainele in care ma var.:))), iar daca, intamplator, ce rezulta…nu e la moda!, daia nu mai pot!:)))
chiar si in ce priveste parul, am optimizat povestea: ma tund nr 2, simplu!, asta rezolva o multime de probleme:)))
moda se mai schimba, insa ea e de bun-simt doar atunci cind e un efect, nu o cauza
@online :
Frumos ar fi sa facem niste ochelari cu software care sa cunoasca preferintele purtatorului si sa modifice imaginile celorlalti in functie de aceste preferinte. (Bine,cred ca e posibil si cu medicamente, dar nu prea investesc astia in dezvoltare.). Astfel, am putea impaca pe toata lumea, ca nu stiu cat e de ok sa se imbrace pustimea dupa gusturile mele, doar asa sa-mi ofere mie un spectacol placut. Io-s mos batran, cred, nascut inainte de 1800, as prefera ca oamenii sa se imbrace tot timpul ca si cum ar merge la opera sau ateneu.
Cum ar fi sa auzi ,in spermarket, de la casa prin difuzoare „stimati cumparatori a intrat spicy, va rog aranjati-va tinuta!”.
Oamenii viitorului, probabil, se vor imbraca intr-un fel de cochilii de culoare albastra ziua si cu posibilitatea de a se schimba spectrul spre rosu noaptea, pentru a adapta corespunzator atentia, concentrarea si eficienta in functie de perioada din zi.
Foarte haios textul, am ras de m-am inecat, desi nu prea inteleg eu mare lucru din „vernil fistic cu ciuciuleți scămoșați” sau poate tocmai de aia. 🙂 🙂 🙂
e haioasa rau!:), bine ca nu s a facut pescar!:))