Dispărutul în chip misterios

Vasile Ţîrlea, băiatul cel mare al lui Gavrilă Ţîrlea, dispăruse din sat în urmă cu vreo zece ani.
Cum aveau să povestească ceilalţi băieţi, cu care fusese la păscut, Vasile Ţîrlea intrase în tarlaua de floarea-soarelui a CAP-ului, întinzîndu-se pe cîteva zeci de hectare, pînă la calea ferată Bucureşti-Iaşi, ca să fure cîteva pălării mai coapte, că aici, în margine, erau crude.

Se înserase.
Soarele îşi pierduse entuziasmul de peste zi.
I se făcuse şi lui lehamite să stea acolo, pe cer şi să ardă gazul degeaba.
Lumina ruginise parcă.
Bătea un vînt uşor, neliniştind frunzele uscate, care foşneau în tăcerea nopţii ce se apropia pe nesimţite, ca un hoţ de cai.
Cerul era albastru, de un albastru moale.

Ceilalţi băieţi l-au aşteptat vreo oră, apoi văzînd că nu mai vine, i-au luat vitele şi i le-au adus acasă. La început, Gavrilă Ţîrlea nu s-a tulburat de loc. Ba mai mult, s-a înveselit, declarînd solemn că mai mare idiot decît Vasile n-a mai văzut în viaţa lui. Apoi, cum se întunecase de a binelea şi băiatul nu se mai întorcea, şi-a zis că, probabil, s-o fi rătăcit, şi a pornit să-l caute. Umbla prin lanul uriaş, şi-l striga, cu palmele pîlnie la gură, de fiecare dată, înjurînd furios că-i dădea bătaie de cap. Asta-i trebuia lui acum, să-şi piardă timpul căutîndu-l pe căscatul ăla, care cine ştie pe unde tăndălea! Mama lui de golan, am să-l snopesc în bătaie! îşi promitea Gavrilă Ţîrlea, călcînd apăsat printre rîndurile de floarea-soarelui. O frunză uscată îi atinse obrazul şi el tresări speriat. Paştele-mătii şi ţie! răcni el frunzei, acum nemişcate, batjocoritoare niţel. Ostenit în cele din urmă, se întoarse acasă. –Cred că a ajuns înaintea mea – îşi spuse, enervîndu-se deja la gîndul că pierduse o oră întreagă pentru o nimica toată. Îl şi vedea în mijlocul ogrăzii, întîmpinîndu-l cu privirile lui nevinovate, întrebîndu-l parcă, ei şi ce chestie am făcut?! Şi gîndind că atunci el se va muia şi n-o să mai aibă inimă să-i ardă una, se enerva şi mai rău.

Dar băiatul nu se întorsese acasă. Speriat, Gavrilă Ţîrlea anunţă postul de Miliţie din sat. Ceea ce spunea el era atît de imposibil – auzi, cum dracu să dispară ditamai găliganul într-un lan de floarea soarelui, mai rău ca într-un codru! – că în timp ce-i povestea miliţianului cele întîmplate, el însuşi zîmbea neîncrezător. O clipă, miliţianul crezu că îşi bate joc de el. Zîmbetul pe sub mustaţă al celui din faţa lui era o dovadă. – Ascultă, nea Gavrilă, mata ai băut un pahar în plus! îl luă el din scurt, ştiind însă sigur că Gavrilă Ţîrlea nu bea. Omul, parcă dezmeticit, se posomorî. În fine, miliţianul se hotărî să dea un telefon la staţia Dolhasca. L-o fi călcat trenul, presupuse el, în timp ce învîrtea scurt manivela aparatului. De la Dolhasca i se răspunse că trenul de Bucureşti nu tăiase nici un om. Sau, mă rog! dacă tăiase pe cineva, acesta nu binevoise să-i anunţe! Celor din staţie le ardea de glumă, probabil, pentru că, la un moment dat, miliţianului i se păru că desluşeşte în vocea din receptor un firicel de rîs, care o muia şi o făcea deşuchiată. Vru să înjure, dar, în acel moment, cel de la capătul firului puse receptorul în furcă. Se dădu alarma, şi satul întreg îl căută pe Vasile Ţîrlea toată noaptea.

Un dezastru pentru anchetă – avea să constate procurorul Ilie Şerban, care preluase cazul – deoarece nici unul dintre cei ce căutau prin lanul de floarea-soarelui n-avea convingerea că e ceva serios în toată întîmplarea asta. Strigau, călcau în picioare tulpinele tari, bîjbîiau prin întuneric, dar nu credeau că băiatului i se putuse întîmpla ceva rău. Aşa că, în timp ce străbăteau lanul de la un capăt la altul, şedeau cu urechea atentă spre sat, aşteptînd vestea că băiatul fusese găsit – era acasă, în pod, unde adormise ca prostul – şi, de aceea, făceau totul fără credinţă, de mîntuială, ba mai mult, străduindu-se din răsputeri să nu arate că iau în serios ceva din toată tărăşenia. Ca să nu cadă de fraieri cînd avea să se descopere că fuseseră traşi pe sfoară, unii rîdeau tare, nefiresc de tare, alţii se hîrjoneau, chicotind muiereşte.

Nici după ce trecu o săptămînă şi băiatul nu fusese găsit, nici după ce organele de Miliţie din toată ţara răspunseseră că nimic nu fusese semnalat în legătură cu asta, cei din sat nu voiră să creadă că băiatul lui Gavrilă Ţîrlea dispăruse. Cum dracu’ să dispari ca şi cum ai fi un petec de fum, într-un lan de floarea-soarelui?! Peste două săptămîni, cînd intrară în lan ca să-l culeagă, începură să taie tulpinile încordaţi, aşteptînd dintr-o clipă într-alta să vadă la cîţiva metri înaintea lor pe găliganul lui Gavrilă Ţîrlea dormind cu capul pe un muşuroi. Erau atît de siguri că-l vor găsi, încît unii se opreau cîteva clipe şi, ridicînd capul deasupra lanului, scrutau în jur, pînă departe, să-l vadă primii şi să anunţe. Alţii se şi vedeau dîndu-i un picior în fund găliganului acela desculţ şi zicîndu-i:
– Trezeşte-te, bă, te pomeneşti că ai fi şi în stare să dormi şi lîngă o muiere!

Pagini: 1 2