„Dragi tovarăși, Sistemul trebuie reformat!”

Acesta este sloganul repetat până la refuz și până la golirea lui de conținut de fiecare Ministru al Sănătății sub a cărui vremelnică patronare m-am regăsit din 2003 până în prezent. Toți vor să reformeze, dar nimeni nu prea știe cum și ce anume trebuie schimbat, așteptând doar să le expire mandatul, iar ei să își poată trece funcția în CV. Toți, fără excepție, s-au plâns de “greaua moștenire”, toți fără excepție, au fost preocupați de spoială și nu de esență. De ce? Deoarece pentru a schimba, transforma, a reașeza ceva este necesar să ai, mai întâi, o viziune de ansamblu asupra subiectului și mai apoi să cobori în profunzime până la nivel primar, să existe o continuitate în comunicare, reformă și schimbare, indiferent de partid sau culoare. Reforma Sistemului de Sănătate chiar ar trebui să fie un Proiect de Țară!

Din păcate, nu cred că vreun partid, organizație, guvern sau președinte se va înhăma real la așa ceva. Muncile lui Hercule pot părea joacă de copil! Despre cum arată sistemul în ansamblu am început să avem o idee odată cu Pandemia și cu incendiile ce par a lua locul focurilor de artificii de la concerte și sărbători. Dar a stat careva să analizeze părțile componente ale Sistemului de Sănătate? Sigur că nu voi putea puncta tot, dar măcar am să încerc în a creiona părțile componente ale acestui Edificiu Colosal.

Scena pe care rulează acest mastodont este reprezentată de clădirile spitalelor vechi și foarte vechi, a căror întreținere este făcută de mântuială sau ale căror renovări au beneficiat de expertiza unor domnișoare Șefe de Șantier de la Consiliul Județean ce veneau în inspecție decoltate, pe tocuri și cu fusta numai bună pentru o seară în club (să nu spun pentru control ginecologic) și care au putut aproba turnarea unei centuri de beton la o clădire istorică în singura zi din an cu zăpadă și ger. De ce? Pentru că inginerii deștepți nu se mai caută, pentru că Facultățile Tehnice au căzut în dizgrație odată cu anii ‘90 și pentru că personalul TESA este format pe orice alte criterii, numai din competență și știință de carte nu. Normal că sar în aer prizele, pentru că cele mai multe nu au împământare, legăturile interioare sunt făcute fără protecție, sistemul electric începe de undeva și se termină nu se știe unde, pentru că singura modalitate de a dezlega acest mister ar fi smulgerea firelor din pereți, deoarece proiectul inițial e mâncat de șoareci, printr-o arhivă, pe undeva. Un exemplu elocvent ar fi și angajarea într-un Spital de Urgență Județean a unui domn cu o facultate făcută prin corespondență, de meserie gardian public, pe post de Inginer de Sistem. Adică, domnia sa ar trebui să fie capabil de a asigura instalarea, dar și mentenanța pe tot ceea ce înseamnă aparatură medicală cu soft-uri, plus calculatoare, imprimante, servere, centrale, baze de date. Desigur, principala sa calitate este aceea de a fi finul cui trebuie de la Consiliul Județean.

Urmează infirmierii și asistentele, la care profesionalismul și dedicarea o constituie excepția și nu rutina. Despre câte cazuri nu am citit, cum s-a furat din spital până și pubela de gunoi și tacâmurile de la bucătărie, nu mai spun de mâncare, lenjerie, medicamente. Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu nepăsarea și indiferența asistentelor la patul bolnavului? Exemplu concret, bolnav diabetic imobilizat la pat cu leziune la coloană căruia i s-a administrat insulina cu același ac zi de zi, căruia nu i se dădea mâncarea de regim din frigider adusă de acasă, ci era îndopat cu pâine albă și cartofi. Cred că de aceea aplaudă Președintele, ca foca la pește, când își face câte unul treaba.

Urmează doctorii la care, de asemenea, profesionalismul, dedicarea și empatia reprezintă excepția și nu regula. Dar pe doctori nu îi poți rupe de Sistemul de Învățământ Medical Universitar, de unde ai toate șansele să ieși gata frustrat din toate cele pe care l-ai avut de îndurat. De la examene pe care nu le treceai fără 20 de euro puși în carnet, de la bijuterii care trebuiau cumpărate doar pentru a fi primită grupa la examen, de la profesorul care te persecuta pentru că, citez: „Am o singură nemulțumire în viață, am muncit prea mult, am regulat prea puțin!“ (Fie-i țărâna ușoară!), de la neșansa de a fi coleg cu copii cu pedigree și cărora înainte de începerea examenului li se spunea de către examinator: „Pleci ai nota 9, stai ai nota 10”, de la interacțiunea cu asistenți universitari frustrați care înainte de examen te întrebau „Tu ești pila lu’…” și dacă spuneai nu, puteai pleca (măcar erai absent și nu erai picat), de la toate aceste mizerii și multe altele pe care trebuie să le îndure un student la medicină, nu ai cum să mai fii profesionalist, empatic și dedicat când te vezi, în sfârșit, într-un post călduț, confortabil.

Și nu în ultimul rând, urmează un alt mastodont, parte integrantă a Sistemului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în ale cărui rotițe de funcționare nu intru, că nu mai termin de povestit. Dar, să nu se simtă vitregită, voi enunța un sigur aspect, care reflectă fix rotița mică și ruginită de unde începe blocajul întregului sistem. Plafonul de la CAS pentru stomatologi este limitat lunar la o anumită sumă, cu manopere mult subevaluate ca preț. Eu, împreună cu colega mea, am hotărât că în numele acestor bani să lucrăm gratuit orice copil (între 4 și 18 ani) care intră în cabinet, ajungând de multe ori cu plafonul epuizat pe câteva luni în avans sau chiar cu manopere pierdute, pentru că uitam să le raportăm. În acest context și în spiritul lui “Hai să ajutăm!” primesc în tratament gratuit în regim de urgență un băiat ce urma a împlini 18 ani în vreo 3 luni, dar cu un status dentar ce ar fi luat măcar jumătate de an de lucru intensiv pentru a-l reechilibra. Băiatul era elev la o școală profesională, mama casnică și încă vreo 2 sau 3 frați acasă (precizez aceste aspecte pentru că mama nu era plătitoare de taxe și impozite la stat și toți beneficiau de alocații). Îl întreb într-o zi ce intenționează după terminarea școlii. Răspunsul a fost de mii de puncte și un ropot de aplauze „Da’ ce doamnă credeți că eu sunt prost ca dumneavoastră să rămân la țară și în țară? Cum am terminat, eu am și emigrat!”.

Acestea fiind zise, îmi închei povestea cu următoarea concluzie: A încerca reforma Sistemului de Sănătate înseamnă să iei la puricat fiecare rotiță a acestui imens angrenaj sau să speri că Dumnezeu va aprinde o scânteie de Conștiință individuală și fiecare devenind brusc conștient și responsabil își va face treaba performant și dezinteresat.

Din păcate, viziunea mea asupra situației o pot exprima doar printr-o singură analogie: încercarea lui Hitler de a cuceri Stalingradul, în 1942, cu Divizia 22 Panzer mâncată de șoareci! (un articol excepțional despre acest eveniment îl găsiți în revista Historia nr.227).

Sistemul