Nepoțelul meu Conor… Întrebarea pe care i-a adresat-o Annei ne-a umplut de bucurie. Conor privea pe geam meditând. În ciuda faptului că are patru ani, i-a adresat Annei o întrebare ancestrală, extrem de interesantă: „Dumnezeu a făcut-o pe bunica?”. În momentul în care Anna mi-a redat întrebarea, sufletul meu s-a umplut de bucurie. Sufletul meu și-a adus aminte de bunica mea și de copilărie. Mi-am adus aminte de pământ și de poveștile bunicii, povestiri pline de: zâne, iele și „Fata Pădurii”. Pe scurt, caldele aduceri aminte.
Bunica mea nu știa să scrie sau să citească, dar ne-a învățat primele rugăciuni și calda rugăciune din Maramureș:
„Una, una vinere,
Cea de toamnă tinere,
Erau două surorele,
Care-au plecat să culeagă nouă floricele,
Floricele n-au găsit,
Au găsit o albiniță,
Albinița s-o aprins,
Raiul nostru s-o deștis (deschis),
Cine-a zîce aceste două cuvințele (?),
Ziua când s-a scula,
Și noaptea când s-a culca,
Va fi dus în împărăția Raiului,
Cine nu, în împărăția iadului.”
Dar acum sunt adult. Nu mai știu care sunt cele două „cuvințele”. Bunica mea, pe care o iubesc atât de mult, chiar dacă a plecat în Împărăția Raiului, acum 20 de ani, nu mai poate să mi le spună. O să mi le amintesc? Oare le știu cu adevărat? O să mi le spună Conor? De fiecare dată când sunt tristă îmi imaginez că mă aflu în Valea Largă, pe Valea Teiului, Plai, Repedea, Masa lui Pintea Viteazul. Locurile mele dragi din Maramureș. Îl văd pe Unteșu (unchiul) Bontea, carul cu fân tras de doi boi. Apoi simt mirosul proaspăt de iarbă cosită, stelele și lună (chiar le simt, nu doar le văd, sau chiar le văd, nu doar le privesc). Aud poveștile lui cu „Fata Pădurii”. Din povestirile sale reieșea că el era tânăr și Fata Pădurii umbla și juca în nopțile cu lună plină. Apoi aud glasul bunicii Măricuța: „Hai unteșule să mănânci că-i caldă coleșa!”. Bontea își dădea jos clopul (pălărie) de pe cap și în timp ce-și făcea semnul crucii adăuga: „Hai, coptilă, să mâncăm!”. De fiecare dată făcea așa, eu pe atunci aveam 5 ani. Amintirile mele dragi, tămăduiala sufletului meu. Aștept cu drag să-l aduc pe Conor în Maramureșul meu drag. El este în Irlanda, cetățean irlandez. Iar după ce va vedea Maramureșul nu o să mai fie nevoie să-i răspund, soluția o va afla singur: „Da, Dumnezeu a făcut-o pe bunica ta!” Precum a făcut-o și pe bunica mea și pe toate bunicile din lume. Cel mai important este să-ți cunoști rădăcinile. Să vezi bisericile de lemn unde preoții cântă și acum: „Crucii tale ne-nchinăm!”. Să vezi porțile de lemn ale caselor, să auzi graiul oamenilor… În Maramureș oamenii simpli se salută: „Lăudăm pe Iisus veci amin!”.
Da, Conor, consider că Dumnezeu le-a făcut pe toate bunicile… Și pe voi!
Buuun, facem progrese. De data aceasta, avem o singură virgulă în plus.
Îmi pare rău, dar dumneavoastră nu aveți voie să greșiți, sunteți cadru didactic! Complementul circumstanțial de timp, când stă după regentul său, nu se desparte prin virgulă.