Dumnezeu ne-a dat de toate, mai puțin simțul practic

Desigur, mă puteți contrazice, dar pentru mine afirmația din titlu a devenit, deja, axiomă, ca o sinteză a tuturor situațiilor practice cu care m-am confruntat. M-am apucat să dezvolt, totuși, acest subiect, plecând de la mirarea celor din jur cu privire la faptul că nu suntem capabili, nici măcar pe hârtie, să facem un plan după niște cerințe prestabilite. Păi cu cine să faci planul? Cu bărbații care nu au bătut în viața lor un cui? Cu cei cu școli și studii incerte? Sau cu cei care se calcă în picioare la raionul de sutiene pentru alăptat și chiloți pentru femei însărcinate? Paranteză. Azi la supermarket era ofertă la rochii de in. Un domn, trecut de 50 de ani, își făcea loc cu coatele printre domnișoare să nu rateze mărimea potrivită. Nu mai zic de cei care cumpără tampoane nevestelor sau de cei care merg la pensat și epilat.

Pentru a face un plan, care să aibă măcar o șansă de a fi aprobat la un asemenea nivel și pentru atât de mulți bani, ai nevoie de înțelegere asupra cerințelor, viziune, experiență și mult simț practic. Normal că au trecut autostrăzi în proiect, deși ele sunt excluse din condiții, pentru că singura șansă de a le construi/ materializa este o supervizare strictă. Altfel, orice proiect care nu are un Cerber la pază, se proptește în consultanță și în planul de fezabilitate. Până la construcția propriu-zisă s-au furat toți banii. La noi, când se începe un proiect, lucrurile au toate șansele să se termine ca în povestea cu Tândală care a plecat la târg cu o pereche de boi și s-a întors acasă, fără bani, fără boi și fără car, doar cu o pungă de plastic, ș-aceea găurită.

În cei mulți ani de practică privată, într-un cabinet, care la momentul preluării era o ruină (dar voi detalia subiectul într-un text viitor) am avut nevoie de suficient de mulți omuleți pentru a-l renova și întreține. Nu doar ca locație, ci și la nivel de aparatură. La momentul preluării, lucrările inițiale au fost făcute de echipa tatălui colegei mele de la momentul respectiv, cu care pornisem în aventură. Am subliniat acest aspect tocmai pentru a nuanța faptul că exista interes și determinare în a ieși o lucrare de calitate, de care să ne putem folosi mulți ani, fără intervenții majore. Astfel, gresia și faianța au fost impecabil montate, încât și astăzi, la aproape 17 ani distanță, arată bine și nu au căzut plăcile. Mobila a fost făcută, în atelierul personal al domnului respectiv, din lemn masiv.

Dar… de aici încolo, apar liniștit întrebările de genul „Ce au gândit când…?”. Prizele au fost montate în partea de jos, astfel încât pentru a putea avea acces la ele trebuie să muți un corp compact de mobilier masiv de vreo 3 m lungime într-un cabinet și 5 m lungime în celălalt. Tot din cauza prizelor, dar și a țevilor, mobila nu poate fi lipită de perete. De asemenea, mobila include și chiuveta, în toate încăperile, astfel încât, în cazul în care a căzut ceva după, să fie provocator momentul recuperării, pentru că nu poți trage corpul respectiv, din cauza racordurilor de la instalația de apă. Noroc că eu sunt înaltă și colega actuală mică de înălțime, să ne putem strecura, după nevoi, când eu, când ea. Sertarele sunt adânci și înguste; să fii sigur că pentru a căuta ceva în ele este o adevărată aventură. Iar în cazul în care ai nevoie să scoți un sertar de jos, trebuiesc scoase toate celelalte sertare; altfel nu-i cum. Rafturile au o lățime mai mică decât a unui biblioraft, deci pentru a umbla la dulapurile cu documente trebuie să te înarmezi cu răbdare, pentru că, din singura poziție în care le poți așeza, cum deschizi ușile, se prăvălesc toate peste tine. Și, nu în ultimul rând, capacul de fontă de la hidrofor de 2/2m. Ai nevoie să schimbi filtrele, sare butonul de siguranță din cauza fluctuațiilor de tensiune, obligatoriu trebuie sunat un prieten ca în trei oameni să îl poți urni.

Dar uimirea mea cu privire la simțul practic al inginerului român nu se oprește aici. După cum spuneam, multe mi-au mai fost date să văd. Dar ca să nu lungesc povestea, doar cu două exemple îmi mai argumentez concluzia.

Fiind o creatură iubitoare de lumină și Soare, cel mult la 6 săptămâni simt nevoia să spăl geamurile, care, de la praf, dar și proasta concepere a pervazului, se murdăresc și se mătuiesc ușor. Stau într-un bloc nou, după cum am mai povestit. Din păcate, ferestrele au fost construite după un principiu total necunoscut mie, dar sigur, fără un minim de simț practic. La dormitor, două ferestre. Una se deschidea. Una nu. Între ele un zid de vreo 40 cm. Evident că pentru a șterge geamul exterior al ferestrei blocate trebuia să ai aptitudini de alpinist utilitar. Dar, neavându-le, plus rău de înălțime, am fost pusă în postura de a rezolva cazul, fără să îmi periclitez integritatea fizică și nici să-mi las piticul de pe creier să se chinuie privind geamul murdar. Și l-am rezolvat, 700 de euro mai târziu. Dar de-ar fi fost doar atât. Nu. Pentru că și geamurile de la living sunt în sine, și ele, o poveste destul de greu accesibilă, astfel încât nu este dată să nu-i pomenesc „cu drag” neuronul celui care le-a proiectat.

Și, nu în ultimul rând, voi povesti de ce am certitudinea că țara asta- cel puțin în privința drumurilor- este fără de speranță. Cât am fost studentă, nici nu cred că știam că există Președinte de Consiliu Județean. Eeei, cum am început naveta, din noiembrie 2004, am înțeles că aceasta este o funcție importantă și de interes pentru cei care se târâie pe drumurile județene. Localitatea Grajduri este situată pe primul drum ce leagă Iașiul de Vaslui. Înainte de localitate este un Sanatoriu de TBC. În Grajduri, funcționează Spitalul de Psihiatrie în regim de maximă siguranță, adică aici sunt internați și cei care au crime la activ. Deci, s-ar putea presupune că accesul ar trebui să fie un domeniu prioritar. De la ieșirea din Iași până în poarta cabinetului sunt 15 km. Această distanță ajunsesem, sub „minunata” conducere și administrare a domnului Simirad, să o parcurg în vreo 40-45 de minute. Cel puțin, ultima bucată de drum din pădure – vreo 500 de metri- era moartea nervilor, amortizoarelor, anvelopelor. Era atât de distrusă încât, prin octombrie 2011, rromii din Grajduri au blocat drumul, au chemat ziare, televiziuni, au făcut scandal. Și s-a asfaltat. Doar bucata respectivă. Pe ploaie, cu niște șomoioage de frunze se întindea păcura și apoi se punea un strat solid dintr-un material necunoscut mie. A ținut cât de cât o iarnă. În 2012 au fost alegeri. A venit domnul Adomniței. Noroc că în iarna respectivă, 2012 spre 2013, s-a rupt drumul cu totul, în vârful dealului, la intrare în pădure. Noi am început naveta cu trenul, dar măcar domnia sa a dispus refacerea drumului. Pentru care îi mulțumim și azi. Dar! Credeți că epopeea s-a terminat? Ei bine, nu. Din păcate, odată drumul terminat, cred că ne-am bucurat de el în toată splendoarea lui cam un an și jumătate. De ce? Pentru că, în toamna anului 2015, când domnul Adomniței fusese tras deja pe linie moartă, Consiliul Județean și creaturile „minunate și inteligente” de la firma de întreținere au găsit de cuviință să îl găurească. Evident, pentru a justifica banii de mentenanță! Astfel, într-o seară, pe la un 7:30, când plecam de la cabinet, ne trezim brusc în fața unor fâșii rașchetate de asfalt, în diferite forme, nesemnalizate, de era să facem accident. Dimineața, totul era în bună stare. Seara ne aflam în fața unui dezastru. Am făcut fotografii. Am scris sesizare la Consiliul Județean. Am dat la ziar. Așa, și? Și nimic! Pentru că, în fața nevoii de a se mai fura niște bani, niciun argument nu contează. A fost un drum bine făcut! Pentru că, în fața multiplelor schingiuiri de la început de primăvară sau sfârșit de toamnă, acest drum încă este practicabil. Dar, din păcate, cu fiecare an ce trece, intră încet-încet la capitolul „A fost…”.

Așadar, chiar dacă speranța moare ultima, în ceea ce privește progresul acestei Țări nu cred să mai pâlpâie măcar vreuna. Multele miliarde nu vor veni de la madam Comunitate din simplu motiv că cei care ne conduc nu vor acei bani. Pur și simplu, nu îi interesează acei bani! Ei nu pot îndeplini cerințele, nici măcar pe hârtie, pentru că nu se pricep. Iar dacă, Doamne-ferește, se pricepe vreunul, îi dau repede în cap să tacă (a se vedea cazul domnului Iulian Iancu) pentru că nu se poate fura!

N-o fi dat Dumnezeu simț practic acestui popor (de aceea am distrus și toate fabricile de mobilă și rupem coșurile făcând cumpărături de la Ikea și Jysk), dar atâta rea voință și îndărătnicie, nu știu, zău, de unde le-am moștenit!

cabina telefonica

Expert în România, în așteptarea ofertei pentru servicii de consultanță