Erotismul  de altădată

MOTTO:
„Pe vremuri trebuia să se strecoare, cu capul
plecat, într-un sex-shop. Acum, erosul e la
vedere şi e cu atât mai exasperant…”
Andreï Makine[1]

„Exista  sex în timpul socialismului? Dar socialism în timpul sexului?”[2] era o  butadă pe vremuri care circula dincoace de „Cortina de fier”. Și plecând de aici, scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov își amintește că a  „descoperit sexul prin intermediul discursului medical. Masturbarea (scria acolo) dăunează sănătății, sexul fără iubire de asemenea… Dar pe noi iubirea fără sex ne  chinuia la fel de mult.”[3] Ca și pe noi, ăștilalți copii ai comunismului, crescuți și dezvoltați multilateral pe celălalt mal al Dunării. La ei făcea furori „legendara pagină 33 din Nașul lui Mario Puzo era revelaţia, botezul unei întregi generaţii. O copiasem de mână, asemenea multor colegi de-ai mei, iar unii mai curajoşi o decupaseră din carte cu o lamă de ras.  Sexul părea un număr acrobatic complicat, cu sărituri, prinderi, îmbrânceli, o mână, limba, apoi cealaltă mână… Nu aveam să învăţ niciodată. Dar indiferent de asta, însăși cunoaşterea acestei compoziții cu figuri umane ne dădea vanitatea unor iniţiaţi. Ştiam, măcar în teorie, ce trebuie să fac ca să ating acel «extaz de recunoştinţă»…”[4]  De  altfel,  scena  puzoiană (mă-ndemna drăcușorul să zic puzoistă!) este și reprodusă în cartea vecinului balcanic: „Acum, urcând scările spre Sonny, simţi cum o cotropește o dorinţă nestăpânită. El o prinse de mână cu grabă și o trase într-un dormitor gol. Simţi cum i se  înmoaie picioarele când ușa se închise în urma lor. Sonny prinse s-o sărute, iar buzele lui aveau un gust amărui; de tutun, întredeschise și ea gura…“[5]

Devin melancolic. Abecedarul  meu erotic a fost o Baladă, al  cărei autor a rămas îndestul necunoscut, întrucât volumul italianului nu m-a ademenit să-l cumpăr. Scuzată-mi fie ignoranța, dar, nefiind cuprinsă în curicula școlară sau în lista de lecturi obligatorii, de unde să cunosc titlul scandaloasei poezioare? Ca orice creație părelnic populară, ea a circulat din gură în  gură, până ce eu,  elev în clasa a șasea, am fixat-o în secret  cu o caligrafie  tremurândă și școlărească, pe  o  coală cu puteri sacrosancte. Ehe, cât m-am rugat să n-o  găsească cineva și să mă trezesc exmatriculat  ori cu nota scăzută și mai tare la purtare ! Nu știu prin ce miracol bucata de hârtie îngălbenită și fărâmicioasă s-a păstrat, așa încât târziu am dezlegat misterul,  înșiruirea aceea  de rime porno purta cică semnătura eminesciană – Spovedanie se numește,  însă din pudicitate îi redau numai începutul și finalul:

„Pacea  coborâse peste-ntreaga fire,
Coborâse seara la o mănăstire.
Era-n toiul serii, jos, într-o poiană.
Stau vorbind un popă cu o fetişcană,
El, cu barbă lungă şi obraji frumoşi,
Cu ochi de cărbune şi corp viguros;
Ea, micuţă, zveltă, cu sâni săltăreţi,
Cu şolduri rotunde şi cu părul creţ.
– Plecăciuni, părinte, aşa cum se cuvine!
– Bună seara, taică, ce cauţi pe la mine?
– Am venit, părinte, să mă spovedesc,
Am păcate multe precum eu gândesc!
– Bine, fata taicii, îţi dau ascultare,
Stai colea pe iarbă, spune, ce te doare?
– Uite ce-i, părinte, sunt căsătorită,
Am de toate-acasă, dar nu sunt fericită!
– Soţul te înşală, e beţiv, te bate?
– Nu de asta-i vorba, mi-aduce de toate,
Dar ce-mi foloseşte, dacă nu-i bărbat?
Bun  e în ogradă, dar nu-i bun în pat?
Înţelegi, părinte, ce vreau eu să-ţi spun?
Despre partea ceea, nu e deloc bun.
– Spune atunci, femeie, nu-ţi fie ruşine,
Spune cum ţie vorba, să-nţeleg mai bine.
Nu te ia în braţe, eşti nemângâiată,
Nu-ţi dă ca bărbatul ce-și doreşte-o fată?
(…)

În poiana crucii, în poiana datecii,
O fată şi un popă se spovedesc încă.”

Așa o fi, să nu-i perturbăm, dar îi las pe alții să-și închipuie miezul bijuteriei lirice, eu  nu doresc  să mă pun rău cu Biserica strămoșească. Țin însă  minte că ne strângeam în recreație, în curtea gimnaziului din „Catanga”, o ceată de băieți cu tuleiele încolțite și recitam cu intonație sufocată de emoție deocheatele versuri, în stare să-i trezească și pe morții din groapă. Ne înroșeam ca racii și transpiram din belșug,  transpunându-ne în rolul popii, iar fetișcana era oricare dintre colegele de  care ne îndrăgostiserăm fără ca ele să știe. Ce mai, o învățasem pe de rost ! Păi, aveam și exercițiul memorării,  după ce dădusem gata Scrisoarea a III-a și Luceafărul. Astfel căzniți de iubirea platonică, mai furam de la cinematograf câte un  desert erotic cu decolteul  generos al frumoasei Michele Mercier (Angelica, de fapt,  pe marele ecran) sau cu sânii voluptuoși ai Sophiei Loren. Ori cu buzele cărnoase ale irezistibilei Brigitte Bardot. Ursula Andress a apărut ceva mai târziu și zău că ne-am pierdut cu totul mințile; toți visam la ea. De’, gusturi și gusturi. Dar gustul primului sărut rămâne de neuitat, părea să fi strâns în împreunarea aceea de buze candide și fierbinți miroasele tuturor florilor lăsate să crească alandala  pe pământ. Și vertijul  care te învăluia deodată, parcă ne-am fi dat în tiribombă, și noaptea albă ce i-a urmat, și privirile vinovate de a  doua zi,  și dorința nebună de a o strânge iarăși în  brațe, și…  Cât să fi trecut de atunci ? O viață, chiar o viață, nici mai mult, nici mai puțin. Târziu am  descoperit, cu infinită tristețe, că „rețeta fericirii este uitarea”[6]… La naiba cu înțelepții ăștia, cum să uiți fiorii dintâi ai chemării erotice?

[1] Dincolo de frontiere

[2] Gheorghi Gospodinov, Fizica tristeții

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Gheorghi Gospodinov, Fizica tristeții

[6] André Maurois