Evenimentul zilei. 29 de ani. „Pe curând sau rămas bun”

Azi mi-am luat inima în dinți și am pornit spre fisc. Potrivit SPV, suntem tanda pe manda, adică eu am să le dau 10 lei, ei au să-mi dea 10 lei. Din Bucureștii Noi m-am dus pe jos până-n Băneasa, să am timp să-mi pregătesc discursul, în caz că în actele lor, ca de obicei, apare altceva. A fost frumos, că mie îmi place să merg pe jos. Și să beau apă. Când am dat să urc, a venit un domn amabil care m-a informat că anaful s-a mutat. Unde? Lângă mine, la Piața Mureșul. Nu mi-e de altceva decât că, odată cu mutarea, ăstora sigur li s-au dereglat aparatele și bagă în plus. Că și la Clotilde au băgat și, parcă, tot acolo s-a desfășurat acțiunea. Dar, dacă tot am ajuns acolo, am intrat în Herăstrău. Două ore nici că mi-a păsat de ceva, nici măcar nu m-am uitat pe telefon. Eram la o aruncătură de băț de locul care mi-a schimbat viața, Casa Presei, unde era primul sediu al Evenimentului zilei. În 22 iunie s-au împlinit 29 de ani de când Ion Cristoiu a înființat cea mai bună școală de presă. Eu acolo m-am format și sunt mândră de asta. După ce am ieșit din parc, am ajuns în fața clădirii. Deși era caniculă, totul era rece. Nimic nu am mai regăsit.

Reiau două texte. Unul scris în 30 decembrie, 2019, când a apărut ultimul număr tipărit. Pentru mine, a fost, din păcate, ultimul articol pentru EvZ. Însă, soarta a fost mult prea generoasă cu mine. Acum lucrez cu Maestrul Ion Cristoiu, s-a închis cercul.

Credibilitatea informației era mult mai importantă decât viteza ei

Mâine puteți cumpăra ultimul număr al ziarului Evenimentul zilei, este unul de colecție. Mâine va fi ultima zi când apare pe tarabe, dar va rămâne online. Mai jos, editorialul meu din ziarul de mâine.

Au trecut ca gândul 26 de ani, rămân dragul, atașamentul și loialitatea față de EVZ.
Conform Teoriei lui Darwin, nu vor supraviețui nici speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci cele care se adaptează cel mai ușor. Aceste vremuri impun renunțarea la tradițional și adaptarea la nou. Și în presă, noul înseamnă on-line, înseamnă că informația trebuie să ajungă la public instant. Dacă, pe vremuri, reporter bun era cel care era capabil să scrie despre ceva înainte ca acel ceva să se întâmple, acum publicul vrea să știe totul dinainte. Mediul online este extrem de generos, însă, din păcate, este plin de capcane.

De trei zile vreau să scriu acest text și tot amân. În subconștientul meu amân și momentul în care Evenimentul zilei, unde lucrez din 1993, apare pentru ultima dată în formă tipărită. Nu ar trebui să fiu tristă, dar sunt. „Nostalgia este iubirea care rămâne”, a spus un copil pe patul de moarte. Desigur, Evenimentul zilei nu este deloc pe patul de moarte, ar putea fi excepțional și doar în online. Însă, pentru mine, nostalgia nu este doar dragul, atașamentul și loialitatea față de EVZ tipărit, care rămân, ci o întoarcere continuă în locul despre care pot spune fără rețineri: Aici m-am făcut om mare. Am o sumedenie de amintiri și din perioada de glorie, dar și recente.

Evenimentul zilei nu era doar un ziar, era o parolă. În vremurile când tirajul, de 650 000 de exemplare, se isprăvea la ora 8.30 dimineața, după salut oamenii spuneau: „Mă duc să văd dacă mai prind Evenimentul”, „Ai luat Evenimentul?”, „Ai văzut ce scrie în Bulină?”. Nu exista birou pe care să nu troneze ziarul și, de regulă, articolele erau literă de Evanghelie.

Eu coboram la 7.30 la chioșcul de lângă bloc să îmi iau ziarul. Și pentru că nu găseam mai târziu, dar mai mult pentru a vedea ce articol mi-a apărut. Când aveam trimitere de pe prima pagină, eram atât de fericită, simțeam că ziua ce a trecut nu era una pierdută. Îmi începeam și cea mai banală știre cu gândul că într-o bună zi îmi va ieși în cale subiectul vieții, după care tânjește orice jurnalist. Noi nu suntem funcționari să gândim că ne facem mecanic treaba și gata, nici confecționeri de șuruburi, să punem după 8 ore mașinăria jos, să punem lacăt pe atelier. Gloria este o recompensă, dar nu se referă la pășit pe covorul roșu, ci la impactul pe care articolul tău l-a avut ca serviciu public.

O întâmplare petrecută pe holurile Tribunalului Mureș mi-a dat, nu doar o imensă încredere, ci aripi. Acolo îmi începeam ziua. Într-o dimineață, doi avocați citeau un articol, erau absorbiți și aplecați peste ziar. „O fi adevărat?”, a întrebat unul din ei. „Păi, dacă scrie Evenimentul zilei, cum să nu fie adevărat? E așa, îți spun eu. Uite, semnează Cora Muntean, așa e”. Credibilitatea informației era mult mai importantă decât viteza ei.

Presa trebuie să satisfacă nevoia de informare a publicului, nu setea de senzațional. Aș minți dacă aș spune că nu am recurs la senzațional, însă aici intervine o altă discuție, care se referă la publicul de acum. Încerc să o sintetizez cu o scenă dintr-un film american banal. O reporteră, foarte riguroasă care nu accepta compromisuri, a dat de un subiect generos. Ea voia să-l facă așa cum era corect. Iubitul ei i l-a furat și l-a făcut cum era bine, comercial. La final, el i-a spus o replică pe care nu mi-o pot scoate din minte: „Nimic nu are importanță, noi nu facem știri, noi vindem pastă de dinți. Ei, bine, astăzi am vândut foarte multă pastă de dinți”.
Chiar dacă nu rămân, eu nu-mi iau rămas-bun de la Evenimentul zilei, cum nu mi-am luat nici în celelalte rânduri când am plecat, pentru că este, nu o parte din viața mea, ci chiar aproape toată viața mea.

Al doilea a fost scris anul trecut, în 3 mai, și este inclus și în cartea mea, „Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus”.

Destinul meu de jurnalistă a fost croit de doi Domni cu numele ION

3 mai. Astăzi este Ziua Mondială a Libertății Presei. Sărbătorim cu drapelul în bernă, știm toți. Luni, probabil, va fi oficializată pomană guvernamentală, de 200 de milioane de lei pentru presă, pentru a informa corect despre criza Covid-19. Asta, în condițiile în care nimeni de pe acest mapamond nu știe care este varianta corectă și toți își bat capul să afle. Nu intru în detalii privitoare la legarea de glie, spun doar că este ca și cum unul dintre cei mai bogați oameni din România ar invita la masă niște jurnaliști, iar la plecare le-ar da pachet pentru acasă și bani de taxi.

La rece despre Casa Presei

Ieri, sîmbătă, am fost la Casa Presei Libere, acolo unde am început eu să devin ceea ce sunt astăzi.
Dacă m-aș apuca să cad în patetisme, să vă spun de emoții și lacrimi, aș minți și ar fi doar un exercițiu gazetăresc. Nu am mai călcat pe acolo din martie 2001, când m-a concediat domnul Cornel Nistorescu. La scurt timp, m-a sunat domnul Dumitru Tinu să merg la Adevărul și am făcut un gest necugetat: m-am dus la Evenimentul zilei să le spun că voi pleca să lucrez într-un loc mai bun. Până am trecut eu drumul, câţiva zeci de metri, s-au schimbat lucrurile și, cu alte cuvinte, am luat țeapă. Doar pentru că am ținut să fiu eu mai cu moț. Oricum, nu-i port pică domnului Nistorescu, deși atunci l-am urât de moarte, am discutat la telefon cu domnia sa de când sunt în București și, culmea, am aflat că mă citește. După ce trece criza asta, fac cumva să ne și vedem. Acum, și dacă zic că ieri, când am ajuns acolo, am fost stană de piatră, iar aș minți. Deci, nu o dăm nici pe melodrame, dar nici pe filme cu eroina care se bate cu zece bărbați și-i dovedește. Din cum era și cum este, imagini amestecate Peisajul era de vis, parcă nicicând nu am văzut un verde atât de crud și nici adieri atât de înmiresmate nu am simțit. Am ajuns la intrarea în gang, acolo unde mergeam spre redacție și unde erau chioșcurile rudimentare, lângă care îi găseam pe unii colegi. Eu eram corespondent de Mureș, dar veneam la București cel puțin o dată pe lună cu decontul. De regulă veneam cu avionul, că mă lăsa în Băneasa. Și, desigur, transportul se deconta. Cred că eram o persoană plăcută pentru că oamenii se bucurau să mă vadă. Bine, nu eram Miss Popularitate, dar cred că și vorba mea ardelenească mă ajuta, că tare se mai amuzau când spuneam „No, am ajuns!“. În acele vremuri, începând cu 1993, eram cea mai frumoasă echipă. Și eram mulți. Vineri am vorbit cu Marcela Feraru, ea era acreditată la Parlament. Cât oi fi și oi trăi îi sunt recunoscătoare că m-a luat cu ea de câteva ori la Casa Poporului. Pe atunci eram fascinată de tot și tot era nou pentru mine. Pentru mine, provinciala care avea de-a face doar cu autoritățile locale, era mare lucru să dau nas în nas cu domnii de la București. Că apoi m-am săturat de ei ca de mere pădurețe, asta e altă poveste. Acum, chioșcurile aliniate lângă peretele de la intrare erau modernizate. Fiind și sâmbătă, evident că erau goale. Oricum, și în zi de lucru, și pe vremuri normale, nu cred că se înghesuie lumea. Acum există automate cu mâncare și sucuri. Dar pe atunci nu era vorba despre asta, ci despre povești. Descântam la o cafea două ceasuri, dar în vremea asta aflam câte-n lună și în stele. Colegii de la investigații (da, pe atunci se făceau investigații răsunătoare) povesteau despre șmecheri, cei de la social se văicăreau de grija ălor necăjiți, cei de pe politic povesteau despre, evident, năzdrăvăniile politicienilor. Acolo, la chioșc, nu erau pe căprării, erau toți laolaltă. Și nici nu se bârfea. Apoi, mergeam cu alai până la intrare și băieții îmi deschideau ușa la lift. Dar ce lifturi, că două erau! Imense. Cu grilaje de fier și uși de placaj scorojit. Mereu le ziceam: „Eu merg pe scări. Mersul pe jos face piciorul frumos“. Și ne amuzam teribil de fiecare dată.

Treapta de pe care am început să urc

Ieri, când am intrat în clădire, mi-a ieșit în față domnul de la poartă. Părea șocat că a intrat cineva. „Acum 27 de ani am lucrat aici. Îmi permiteți să intru să văd cum arată, vă rog?“, l-am întrebat. Era un om cu față bună. „Da, sigur, mergeți, de ce să nu mergeți“, mi-a spus el. După doi pași, mi-a strigat: „Luați liftul! “. „Nu, merg pe scări“, i-am răspuns și am zâmbit. Nu am adăugat restul, cu beneficiile mersului pe jos. Acum erau trei lifturi moderne. M-am oprit la baza scărilor și mi-am zis: „Ia uite, de aici am început să urc“. Și am pus piciorul pe prima treaptă. La etajul doi, unde aveam noi redacția (sper să nu mă înșel și să fi fost la trei), geamul era larg deschis. Ca pe vremuri, acolo se fuma. O tânără, care ședea pe scări și se uita în telefon, m-a privit ușor contrariată și mai să mă întrebe: „Vă pot ajuta cu ceva?“. Pentru a evita asta, m-am pus lângă geamul deschis și am așteptat să plece. Probabil era de la România TV, că este singura instituție de presă care mai există acolo. Am intrat și eu pe acel hol și am dat de uși închise. Care se deschid doar cu cartelă.

De la lume ca în stup, la pânze de păianjen

Pe vremuri, când intram pe etajul cu redacția și deschideam ușa ziceai că am intrat în stup. Pe fondul țăcănitului mașinilor de scris se auzea câte o voce care poruncea ceva, ei erau șefii de secție. Apoi, ajungeam la avizierul cu amenzi și prime și consultam de fiecare dată listele. Am avut și, și. Deschideam ușa la secretariatul domnului Cristoiu și-mi anunțam venirea. Mă apropiasem de o doamnă secretară, ea m-a și ajutat să ajung prima dată la domnia sa. E o poveste frumoasă. Peste ani am găsit-o, întâmplător, într-o altă redacție, tot la secretariat. Revederea a fost o mare bucurie, și a mea și a ei. Nu îmi mai amintesc numele, era o doamnă brunetă, frumoasă și tare blândă. În capăt, ultima ușă pe stânga, era biroul corespondenților. De regulă, eram veniți mulți din țară. Șeful sau șefa ne semna biletul de decont, bonurile erau prinse cu o agrafă și mergeau la mapă, la domnul Cristoiu. Până să vină de la semnat, aveam discuții cu șefii. Rar ne reproșau ceva, și dacă greșeam, ne explicau blând. Casieria era cu un etaj mai sus. Acolo, de regulă, era o coadă imensă. Acum, ușa era închisă. Într-un colț se formase o pânză de păianjen imensă. Și mi-a fugit gândul la pomana guvernamentală pentru presă, prinsă ca musca într-o pânză mare de paienjen.

Sihastrul

Toată clădirea părea pe ducă. Mi-ar fi plăcut ca acolo, la Casa Presei, să găsesc o clădire modernă, de care să se fi îngrijit toată lumea, să fi rămas un adăpost decent pentru toți din breaslă. Să fi fost unitate, că altfel ar fi stat lucrurile. Dar a fost un război lung și tot ceea ce a mai rămas e această ruină care, în loc să fie simbol al libertăţii de exprimare, a devenit un monument al dezolării. Am coborât și domnul de la intrare mi-a ieșit iar în întâmpinare, mă privea cum cobor ultimele trepte, curios parcă să afle dacă am fost impresionată de vizită. Pentru că el, bietul, se căznea să pară portarul de la Luvru. I-am zâmbit cu drag și mulțumire. „E cam pustiu, doamnă, nu?“ „Da, foarte pustiu.“ Am mai schimbat câteva vorbe și am plecat spre clădirea din dreapta. În timp ce mă uitam și nu vedeam pe nimeni, din față a apărut un om, parcă era un sihastru. Cu părul alb și netuns, cu un ochi lipsă, mirat de prezența mea a întrebat, cu multă bunăvoință, pe cine caut. I-am explicat și lui. „A, la Bulina Roșie ați fost! Ce vremuri, doamnă, ce vremuri!“ Apoi, a fost ghidul perfect. El are grijă pe acolo și face de toate, acolo și locuiește. M-a dus în spate, unde e restaurantul „doamnei din Moldova, aia de dincolo“ și a aprins luminile. În plină zi. Era tare mândru de beculețele atârnate chiar și în copaci. Mi-a povestit cu nostalgie despre vremurile în care se făceau nunți, despre luxul și opulența restaurantului din față, „Sala de marmură“. Este un om care trăiește din mila „doamnei de la Chișinău“, nu are pensie, dar m-a surprins tonusul lui. Părea un om împlinit. Sau, poate, resemnat. „Mai știți tipografia aia mare de la Evenimentul? Nu mai e, a distrus tot arabul“. Acesta părea singurul lui regret. Am stat mai mult de vorbă cu el, părea tare încântat că are cui povesti și m-am simțit bine că i-am făcut bucuria asta, de a nu mai fi singur o vreme. I-am dat, cu dragă inimă, niște bani să-și ia ceva de mâncare. Când l-am întrebat cum se descurcă cu mâncarea, restaurantul fiind închis de când a început postul, deci dinainte de Starea de urgență, mi-a spus că își mai ia câte un corn. Un corn pe zi. Și totuși era mulțumit. Nu s-a lamentat și nu a cerut nimic. Apoi, m-am dus în spate, unde, în parcarea imensă, erau toate mașinile de la ANAF. Uite că acum nu s-au mai dus nici ei în coloană pe litoral, să bage spaima în evazioniști. M-am întors în față și am găsit niște scări stricate pe care a început să crească iarba. Erau și două mașini ale unei firme de abonamente de ziare și reviste, Manpres, puse la vânzare. Când am plecat, m-am întors să mă uit în urmă. Omul căra un cărucior de gunoaie, că „așa îmi trece timpul, fac curat pe aici“.

A fost scris în stele

Încă de mică, cea mai mare plăcere a mea a fost cititul. La Limba și Literatura Română eram cea mai bună. Am căpătat drag de carte de la profesorul și directorul școlii, domnul Ion Medar, și am fost încurajată de părinți. Scriam și poezii. În clasa a VIII-a, mi-a apărut prima poezie. În Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului, ziar condus de domnul Ion Cristoiu. Nu voi uita niciodată ziua în care Paulina, poștașul satului, a venit la școală și m-a strigat. Mi-a arătat că mi-a apărut o poezie, că trimisesem mai multe. Am alergat într-un suflet la domnul Medar, nu mai aveam aer. S-a făcut imediat careu și eu am fost scoasă în față să citesc poezia. Seara, acasă, a fost o dezbatere intensă pe tema asta. Mama credea că însuși directorul ziarului a auzit de mine, de Maria Muntean (numele oficial sub care apăruse creația) din Deag și nu mai putea de mândră ce era. Tata, care era cu cifrele (Doamne, dar cât m-a terorizat că nu pușcă rezultatele când făceam temele la Matematică), o mai tempera: „Ană, doar nu stă directorul să-i citească poeziile copilei tale, acolo sunt o grămadă de oameni care sunt puși să facă asta“. „Da, dar el o hotărât, că peste tot directorii hotărăsc“, nu s-a lăsat mama. În martie,1993, când am avut o primă discuție cu domnul Ion Cristoiu, în redacția Evenimentului zilei, printre altele, m-a întrebat de ce vreau să fac jurnalism. „Pentru că am citit în zodiac că de la 28 de ani mi se schimbă viața. Și în 28 octombrie fac 28 de ani“, i-am răspuns. A râs. Apoi, în 2019, ne-am reîntâlnit, iar eu am început ceva ce nici nu visam vreodată: să scriu pe blogul maestrului. Dacă, în ziua în care mi-a apărut poezia, cineva mi-ar fi spus asta, nimeni nu ar fi crezut. Nici măcar mama. Poate doar domnul Medar ar fi zis că este, cât de cât, posibil. Pentru că el mi-a spus mereu că sunt talentată și să nu mă irosesc. Pentru asta, eu pot sărbători astăzi Ziua Libertății Presei. În 27 de ani, aproape tot timpul, dar nu chiar, am avut sentimentul că eu chiar am toată libertatea de exprimare. Singurul mod în care le pot mulțumi oamenilor care mi-au croit calea este să încerc să fiu bună.

Averea mea

Când am început să cresc, în primul și în primul rând mi-am dorit să fiu un nume, să las ceva în urmă, că altă avere nu am. Și chiar m-am străduit. Sunt un produs Evenimentul zilei, marca Ion Cristoiu, și sunt mândră de asta. Niciodată nu mi-a dat prin cap să renunț la această meserie. Pentru că este frumoasă, provocatoare și poate fi respectabilă, iar jurnalistul, credibil și onorabil. Jurnalistul care-și iubește meseria și-și asumă riscurile visează să fie măreț. Își începe cea mai banală știre cu gândul că într-o zi îi va ieși în cale un subiect precum reporterilor de la „Los Angeles Times“, care au primit două premii Pulitzer, unul la mult râvnita categorie „Serviciu public“, pentru articolele despre corupţia din rândul funcţionarilor dintr-un mic oraș californian. Îți poți dori orice, orice e posibil. Poți să visezi și că vei declanșa un Watergate. Primul pas este ușor. Apoi, dacă nu cazi pradă plafonării, resemnării, dezinteresului și nu devii prizonier al expresiei care distruge totul – „Degeaba, oricum nu se întâmplă nimic” – îți va fi greu, dar vei face totul cu drag. Nimeni nu ne garantează nici că vom fi măreți, nici că vom lua un Pulizer, nici că numele nostru va fi subiect de film. Dar putem încerca toate astea și este de ajuns. Cred că pot rezuma tot ceea ce am făcut și fac cu cuvintele lui Nicolae Titulescu: „Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina“. Este singurul mod prin care le pot mulţumi celor doi mari profesori ai mei, care mi-au deschis drumuri nebănuite.