Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Expat în Thailanda. În căutarea unui apartament sau cum am ajuns aproape de Paradis (partea a doua)

Am trecut pe lângă soț care, și după o oră, încă-și continua negocierile cu agenta pe diverse teme, și am ieșit din nou pe balcon. Marea se vedea turcoaz doar într-un colț, în dreapta, între clădirea de apartamente din față, ce se semețea subțire ca un stick, pe 56 de etaje, și hotelul de alături. Da, mi-aș fi dorit să văd mai multă mare dimineața de la balcon. Dar pot să cobor, ies din condo și sunt pe plajă. Iată o parte bună a situației! Concentrează-te pe ea ca să accepți mai ușor situația, m–am gândit.

M-am apropiat de marginea balustradei privind în curtea hotelului de alături unde două autocare duduiau zgomotos cu ușile deschise așteptându-și turiștii ruși sau chinezi sau, la fel de probabil, japonezi. Baleiam cu privirea curtea. Am numărat șase rezervoare metalice uriașe. Nu aveau cum să fie altceva decât rezervoare de apă. Erau rotunde ca niște burți de Buddha vesel, separând curtea condominiului de cea a hotelului. Palmieri înalți și supli, ce-și odihneau coroanele bogate în bătaia soarelui puternic, așteptând docili vreo pală de curent care să-i mai dezmorțească, dădeau o imagine exotică scuarului dintre blocuri. Păreau mai înalți decît firescul lor, ajutați fiind de tufele pitice, tunse artistic în formă de pui de elefant cu trompa în sus, care-i străjuiau ca o mică armată. Totul era frumos tuns, îngrijit și măturat. Dar eu aveam nevoie de un argument pentru a nu închiria apartamentul. Și, brusc, mi s-au deschis ochii asupra transformatorului de medie tensiune, ce străjuia serios chiar lângă colțul apartamentului, la nici 10 metri de bloc.

Ca întotdeauna, ceea ce este important, problema, bârna o ai exact în ochi, dar, fiind evidentă, nu o percepi. Oh, Doamne, mi-am zis, nu vreau să locuiesc lângă un astfel de transformator! Nu e sănatos, nu e sigur, nu am cum să stau aici un an de zile sa-l văd și să-l știu atăt de aproape de mine. Surescitată, dau năvală în cameră și-l rog pe soț să vină, și arătându-i-l i-am zis pe un ton panicato-anxios, că nu avem cum locui aici.

Sincer, după ieșirile mele anterioare, frustrată fiind de atâtea interdicții și culminând cu avertismentul lui: Nu te exterioriza nervos și nu mai gesticula atât, pentru că nu e politicos să faci asta, potrivit culturii lor! Ele se vor uita la tine ca la o isterică!, mă așteptam să zică: Știi ceva? Urcă-te în avion și du-te acasă că nu te mai suport! Dar el a făcut exact contrariul. Mi-a zis scurt: Bine că l-ai văzut! Și, intrând în cameră, a anunțat agenta că renunță la a mai închiria apartamentul, pentru că nu este nici sănătos și nici sigur să locuiască acolo. Femeia, surprinsă spre șocată, a ieșit să vadă despre ce e vorba și, când a înțeles problema noastră, a argumentat că, de fapt, acel transformator nu funcționează. Bun argument! Dar nu-l credea nimeni, nici măcar ea. Lucra din plin pentru două condominiuri și un hotel.

Am ieșit fără a mai privi înapoi și a mai lua în calcul tot efortul lui de negociere, întrebând doar dacă asta a fost tot  ce ne putea arăta pentru acea zi. Agenta s-a întors către colega ei, și au avut o scurtă conversație în thai. După un telefon scurt ne spune că este posibil să mai fie disponibil, potrivit criteriilor noastre, un apartament duplex într-un alt condominiu. Perfect! A venit răspunsul soțului. Hai, să-l vedem! Și, întorcându-se spre mine, îmi  spune: sper ca ăsta să-ți convină pentru că eu altă zi nu mai pierd să mă plimb după prostii! Nu am avut nicio replică, dar, în gând, mi-am împreunat mâinile, rugând îngerii apartamentelor de închiriat ca acest ultim apartament să fie ceea ce ne doream.

Mașina ne-a dus iar pe străduțe din care nu înțelegeam nimic, șerpuind stânga- dreapta și, deși ne spusese că era în apropiere, aveam impresia că ne depărtam tot mai mult de șoseaua principală.

Ca și la celelalte condominiuri, van-ul s-a oprit în fața barierei de la intrare, unde agenții de pază, după salutul  milităros cu mâna la chipiu, înțelegând ce era cu noi acolo a dat agentei un ecuson pe care scria vizitator după ce i-a notat numele și numărul de telefon într-un tabel, alături de ora de intrare.

Am intrat în curtea interioară mică și austeră. Nu palmieri, nu tufe verzi tunse perfect, nu copăcei înfloriti. Doar o piscină care se întindea de-a lungul clădirii, încorporând mini insule de verdeață cu mesteceni si șezlonguri albe presărate la umbra lor, direct în piscină, creând imaginea unui loc tihnit ce îmbia la relaxare. Pe un lateral al curții era o fântână ale cărei ape se prelingeau parte pe peretele din plăci de granit, parte cădeau, ca într-o cascadă, în piscină. Piscina era separată de clădire printr-o limbă de iarbă tunsă scurt. Trei muncitori ghemuiți, îmbrăcați în haine negre ce le acopereau întreg corpul, cu capetele acoperite de pălării cu cagule- pentru a se feri de razele puternice ale soarelui, piguleau eventuale buruieni răsărite în gazon. Îmi era greu să suport o temperatură de aproape 40 de grade îmbrăcată cu un tricou și în pantaloni scurți, dar să am haine ca de toamnă pe mine! Și peste, și un tricou cu mânecă scurtă. Continuam să mă minunez de tot ce întâlneam aici!

Am intrat în holul înalt, cu oglinzi, cu pereți despărțitori din parâme ce imitau lianele, am gândit. Mobilierul era minimalist și în linii moderne. Mai mult de decor decât de uz. Am intrat toți într-unul dintre lifturi și am văzut că ne vom opri la etajul 30. Totul în bloc era un amestec de nuanțe de gri și nisipiu. Nimic excepțional, un banal interior, curat și înăbușitor de cald.

Am intrat în apartament și, neașteptat, ochii mi s-au mărit de plăcere și încântare ca ai unui copil în fața cutiei cu bomboane primite cadou. Și, încă odată, m-am gândit că sunt norocoasă că sunt aici și că viața mea era minunată!

Acasă eram fan Fine Living. Sorbeam cu nesaț mai toate emisiunile lor. Seară de seară adormeam, ori plutind pe vreun yaht alb, legănată de cine știe ce mare, ori într-un dormitor al vreunei case de vis dintr-o insulă exotică. Poveștile vizuale îmi hrăneau imaginația, zgândărind nostalgii și doruri ce mă chemau în călătorii pe care nu aveam cum să le fac, astfel încât, în seara următoare mă reîntorceam pe același canal, dorind să văd alte locuri, cu alte case din poveștile altor călătorii.

Am ieșit pe terasa apartamentului. Eram la etajul 30, la aproape o sută de metri deasupra pământului, având în față Golful Thailandei, într-o zi toridă de primăvară. Marea se întindea în fața noastră într-o oglindă cu reflexe verzui. În dreapta se înălța Sanctuary of Truth, un templu făcut doar din lemn lucrat manual. Era fascinant prin arhitectura lui, iar apoi, cand am aflat, si prin concepția ce stă la baza creării sale. Celelalte hoteluri și condominiuri îmi apăreau minione și nu umbreau cu nimic perspectiva asupra mării. În sfârsit, aveam marea la picioare, zi de zi, așa cum îmi dorisem! Mă imaginam deja pe plajă la apus, citind o carte sau notând în jurnal, ori făcând o meditație care să ma conecteze cu Lord Buddha, cu spiritele mării, ori cu înțelepții acestor locuri, sau doar plimbându-mă desculță pe țărm. Eram atât de aproape de a atinge Nirvana!

Mobilierul apartamentului era minimalist spre minimal, fiind făcut strict pentru închiriat. Dar nici nu îmi mai părea important în fața acestui view. Scara interioară urca în livingul cu peretele exterior făcut din geamuri. Canapele albastre mă îmbiau să mă așez relaxată și să privesc prin ferestre cerul, la fel de perfect de albastru, ce se reflecta într-o mare de un verde hipnotic. Nu mai conta nimic altceva. Nici că la bucătărie nu aveam instant de apă caldă și nici că nu mi se va monta, nici chiar la cerere, acesta fiind stasul în întreg blocul. Sau că dulapul  din dormitoare, ce-mi amintea de cel al unui dormitor de tineret de la noi, avea o ușă glisantă cu oglindă, ce acoperea doar jumătate de dulap, lăsând mereu deschisă o jumătate. Ce mai contau toate acestea când aveam atâta mare, atât cer, doar pentru mine, cea aflată, deși doar la o sută de metri deasupra pământului, totuși atât de aproape de Paradis!

Prima parte o puteți lectura aici: https://www.cristoiublog.ro/expat-in-thailanda-in-cautarea-unui-apartament


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Expat în Thailanda. În căutarea unui apartament sau cum am ajuns aproape de Paradis (partea a doua)”

  • Știu despre ce vorbiți, am avut ocazia să petrec trei zile într-un apartament asemănător. Eu nu m-am putut bucura însă pe deplin la gândul că cele trei zile de vis vor trece prea repede.

    • tocmai, pentru că era pentru un timp atât de scurt, ar fi trebuit să vă bucurați deplin. nu avea cum să devină firescul zilei, și asta le-ar fi făcut unice. acum, însă, aveți amintirea la care vă puteți reconecta oricând! 🙂

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog