Expat în Thailanda. Mâncarea e sfântă, nu am văzut prea des resturi rămase în farfurii sau aruncate la coș

Cu timpul, acomodându-mă, am extins aria de explorare a orașului. Porneam pe străzi căutând să surprind, ca niște flash-uri, fotografii făcute din clipirea ochilor, salvate în memorie în foldere de lumină, culoare, miros- frânturi din viața oamenilor de aici. De multe ori, gândul m-a dus la felul în care noi trăiam înainte de anii 90. O anumită indiferență și superficialitate, spre inconștiență, a felului de a face lucrurile. Bine, aici limita este deseori atinsă și depășită, și o vezi în mai toate activitățile – de la mersul pe autostradă cu viteză de peste 100 km pe oră, având în remorca deschisă a mașinii oameni care nu au ca protecție decât o cagulă trasă peste cap, la tuk-tuk-uri supra-încărcate cu muncitori subțiri ca niște stiksuri, tăiați la aceeași înălțime și îmbrăcați la fel, câte unul fiind agățat doar cu vârful adidasului sau al șlapului de scară, în timp ce se ține de umărul tovarășului din față, ceva mai fericit că e mai bine ancorat. Electricieni cocoțați pe scări, care lucrează la fire aflate sub tensiune – probabil într-o viață anterioară au fost pisici și încă mai au vieți disponibile. Sudori ce continuă să sudeze în timp ce ploaia curge șiroaie de pe umbrela de terasă sub care au bancul de lucru, și ei sunt cu cizmele în noroi până la glezne. Noi, acasă, vorbim de un Dumnezeu al bețivilor, care are grijă ca fiecare turmentat, în pofida sfidării oricărei legi raționale, să ajungă în siguranță acasă. Ei, aici, au ceva la nivel superior, habar n-am ce, ceva 7.0 cu upgrade continuu.

Se muncește pe unele șantiere zi și noapte, indiferent de vreme. Deseori îmi amintesc de filmele noastre despre construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră sau a Transfăgărășanului. Pesemne au contracte stricte, șefi de mulțumit, bani grei de plătit dacă nu se încadrează în termene.

Se înalță coloși de condominiuri. Totul este bine organizat și minim invaziv în viața celorlalți. Sute spre mii de viitoare cutii aspectuoase – cu toate facilitățile de spa, gym, loc de relaxare, de barbeque, piscine infinity, cu sau fără valuri, cu apă cu clor sau apă sărată – îmbrăcate integral în materiale pornind de la plastic până la marmură, pentru orice buget și orice pretenții, vor fi gata să primească râuri de expați, de rezidenți, de turiști sau oameni veniți în interes de business sau în alte scopuri. Totul este într-o mișcare constantă, fără întreruperi și pare că tăcută, acoperită fiind de zgomotul străzii, în spatele gardurilor uriașe din tablă ondulată. Doar șirul de betoniere vopsite alb-roșu, ce învârt constant burțile lor pline de ciment, așteptând disciplinate, ca un șir de furnici războinice, să intre pe poarta șantierului, te anunță că acolo se întâmplă ceva. O uriașă și profitabilă industrie. Uneori îmi imaginez cât ar fi de incitant, și solicitant totodată, să lucrezi într-o firmă de arhitectură care concepe aceste proiecte și să contribui activ la crearea design-ului futurist al holurilor de intrare din condominiuri sau hoteluri, sau al restaurantelor, al teraselor sky-bar ori al toaletelor din aceste construcții. Sau să lucrezi în echipele care aleg materialele, culorile, textura materialelor ce vor da personalitate apartamentelor- tapet, parchet, mobila de bucătărie etc.

Pentru că în Asia, ca regulă, nu se gătește în cadrul familiilor, mâncarea se cumpără gata preparată din piețele de seară ori de la căruțurile ce străbat toată ziua drumurile. Pe Pattaya Thai trec, deseori, pe lângă o astfel de piață. Este o piață acoperită, ce pornește direct de lângă trotuar. După ce treci de linia marilor cazane din tablă, burți rotunde, fără capace, umplute pe jumătate de mâncăruri pe care nu le pot individualiza ca fiind din ceva ce știu, ci doar după culori, alb-gri lăptos, roșiatec de la boia, gălbui de la turmenic, sau după mirosuri – a nimic, suportabil, Dumnezeule, în ce hal miroase!, și nu mai pot respira! – ultimul, cel mai ușor de identificat, fiind cu enorm de mult ardei iute prăjit în ulei, intri în piața de carne, unde mesele sunt acoperite de piramide de carne de pui – piepți – dezosați sau nu, fâșii sau nu, aripioare, aripi, ciocănele, pulpe întregi sau nu, la fel – dezosate sau nu, cu sau fără piele, tacâmuri – care la ei sunt cele mai scumpe și cele mai căutate – toți le ronțăie ca delicatese, fripte sau fierte, pentru cartilagiu și colagenul ce îl conțin- și tot așa mai departe. Totul pe paturi de gheață.

Apoi, urmează tarabele cu peștele proaspăt prins în acea dimineață, cel prins noaptea trecută fiind deja vândut în piața de pește, încă de dinainte de ivirea zorilor. Urmează mesele pe care tronează hălcile de carne de porc, având suspendate deasupra carcasele ce se rotesc îmbietor în curentul creat de ventilatoarele de pe stâlpi. Pe o masă, stingher, un cap de porc cu figura adormită, își așteaptă, parcă meditând, clientul care îl va cumpăra pentru a-și împlini menirea.

Pe laterală, te întâmpină mesele și tipsiile uriașe cu grămezi de verdeață. Atâtea nuanțe de verde, atâta textură, atâtea feluri de zarzavaturi, de rădăcinoase, toate făcute legăturici, nu am văzut nici la noi în târgurile de toamnă ale copilăriei. As fi vrut să-mi pot permite să-mi apropii fața de ele, să le amușinez, să le simt particularitatea de miros, de gust, să întreb despre fiecare ce este și cum se folosește. Era o desfătare pentru ochi acest spectacol! Alternau nuanțele, înveseleau cu roșu, cu galben, cu alb, toate stropite continuu cu apă, să se mențină proaspete timp cât mai îndelungat.

După sectorul de vegetale am intrat în zona de bazar, unde găseai absolut orice îți doreai, de la trusă de șurubelnițe, piese de motocicletă sau de bicicletă, până la jucării pentru copii, trecând prin sectorul de costume de baie, costume de cluburi de noapte, haine obișnuite, toate de aceeași calitate și proveniență, sau diverse pentru casă – draperii, fețe de pernă sau vase pentru bucătărie. Totul la prețuri modice, ce erau, totuși, diferențiate dacă erau cumpărate de un localnic sau un străin.

Ieșirea din bazar, înapoi în stradă, te trecea prin sectorul fructelor, ce străjuia trotuarul cu piramide de ananas, de mango, multe și diferite soiuri – galben, verde, verde închis, verde roșiatec, fiecare specific pentru un tip de servire, sau mâncare- de papaya, de pomelo, de durian țepos ca un arici, pepeni verzi sau cantalup rotunzi și mici, scoși ca din forme identice, de mangostini, de rambutan și de încă alte și alte feluri de fructe. Le poți cumpăra întregi, dar poate nu vrei decât o felie sau să fie gata curățate și tu doar să le mănânci folosind bățul din lemn. Totul e la îndemână, simplu, simplificat. Lași pe altul să-și bată capul cu treaba, tu doar treci pe drum, sau vii și-ți cumperi exact porția de mâncare, plătești și consumi. Fără prea multă bătaie de cap, dar cu foarte multe resturi din plastic. Totul vorbește de o diviziune și o specializare a muncii, și, cel mai important, cred, de importante și constante surse de a-ți asigura venitul minim necesar vieții. Obișnuința creează organul și organul asigură viața!

Vine ora prânzului sau a cinei. Apar căruțurile cu mâncare gătită, fiecare cu specific propriu – mici grătare cu stive de frigărui din pui, din porc, sau prăjite în ulei și unse din belșug cu sos de soia, cu bulete albe cu gust nedefinit din făină de orez sau de pește amestecat cu – nu am idee ce- sau fășii de pește uscat, afumat sau sărat atârnate ca franjurii la soare; midii, creveți prăjiți sau pe grătar. Le auzi de departe, pentru că fiecare are claxonul lui, trompeta lui cântătoare sau clopoțeii care se agită la orice ușoară mișcare. Unii, mai avansați au difuzoare din care curge o tiradă de neînțeles despre ceea ce vând. Fiecare cu locul și cu vadul lui. Că se așază pe marginea drumului în dreptul piețelor, unde deja cei consacrați au descoperit burțile metalice aburinde, sau în dreptul barăcilor de locuit, de unde ies alene muncitorii cu fețele alungite de osteneala zilei pentru a-și cumpăra strict porția micuță, sau doar merg alene, pedalând rar și claxonând, prezența lor anunță că a venit ceasul de relaxare, dacă e în miezul zilei sau sfârșitul perioadei de muncă, înainte de asfințit.

Mâncarea gătită e pusă în pungi de plastic, porții mici din polonice mici, ca de păpuși, uneori, legate la gură cu zgârci ca niște baloane, și așezate în pungi mai mari alături de nelipsitul orez. Pot cumpăra și mici caserole din plastic transparent cu câte două bucățele de ceva dulce din specificul local sau o clătită cu banane și sosuri din sirop,- asemeni șaormei noastre cu de toate- făcută pe loc, în fața lor. Unii se urcă pe motocicletă și pornesc spre locul de întâlnire cu prietenii sau familia, alții, se așază turcește pe jos, câte doi-trei, și, pe o rogojină sau în lipsă, pe o bucată de ziar, întind la comun ce au cumpărat și, calm, vorbind despre cele ale zilei deja trecute, uneori râzând la ce își împărtășesc sau doar tăcând, mănâncă, absenți și ignorând deplin viața ce continuă să curgă pe lângă ei. Și nu îmi amintesc să fi văzut prea des resturi de mâncare rămase în farfurii sau aruncate la coș!

La apusul soarelui, plajele orașului sunt animate de grupuri de oameni, care, în familie sau prieteni doar, stau așezati turcește pe nisip pe rogojine și, în timp ce contemplă apusul soarelui, trec, cu lingura sau cu bețele, prin câte două sau trei boluri înainte de a duce dumicatul la gură. E un spectacol acest ritual, pe care eu, ca om din vest, l-am privit prima dată surprinsă. L-am imortalizat în poze dar, mai important, mi-am bucurat sufletul cu frumusețea acestor momente. Familii cu copiii, cu bunici, sau simpli prieteni, grupuri de fete, sau cupluri tăcute, se reconectează între ei și totodată cu natura, cu pământul, cu marea, cu cerul, cu stăpânul soare, după o zi în care fiecare a alergat pe drumul lui. E minunat acest gest simbolic de întoarcere la unitate, la întreg.

În afara casei, cureți energiile discordante și străine de peste zi, lași în urmă stresul muncii și neîmplinirile, și te reconectezi și te reîncarci la energia iubirii și a familiei. Astfel, onorezi viața, natura, casa și familia ta, pentru ca a doua zi să continui întărit cu forțe proaspete.

Și, deși mi-am promis de nenumărate ori ca la apus să fiu pe plajă, doar stând și onorând soarele și viața perfectă în simplitatea ei, mulțumind pentru ziua încheiată, de foarte puține ori am respectat această promisiune. Dar, știu că într-o zi asta va deveni firesc.