Expat în Thailanda, turistă în India. Cum l-am „bătut” la poze pe Swaminarayan

Ne îndreptam spre templu pe aleea largă, plină de verdeață, cu mici grădini cu arcade și tuneluri de trandafiri. Eram într-o superbă grădină englezească. Aș fi vrut să fi putut face măcar o poză acelui loc minunat, dar învățam să mă bucur de frumos fără să îl imortalizez imediat într-o fotografie. Pe lângă noi se scurgeau spre și dinspre templu grupurile zgomotoase de credincioși. Mulți tineri, mai ales fete. Mă priveau iscoditor, aproape obraznic. Am auzit de la o tânără chiar și un răutăcism, deși nu știu ce anume din mine l-a generat. Simplul fapt că eram acolo și arătam diferit? În general nu erau prea mulți vizitatori străini. Am trecut peste moment cu un zâmbet și mi-am continuat drumul spre templu.

Era o splendoare din gresie roz de Rajasthan, impunător urcat deasupra unui șir înalt de trepte. Nu te puteai uita la el decât de jos în sus, cu capul dat pe spate, mijindu-ți ochii pentru a te feri de lumina puternică a soarelui. Le-au trebuit 13 ani să îl ridice și alți trei ani să îl sculpteze și împodobească. Este un tribut adus lui Swaminarayan, fost yoghin și ascet care a trăit intre 1781-1830, vieții și învățăturilor sale. Datorită activității acestuia a avut loc o revigorare a practicilor hinduse și este considerat o manifestare a lui Dumnezeu de către adepții săi.

Îmi este dificil să descriu templul, pentru că, indiferent de cum aș explica sau imagina în cuvinte, frumusețea celor 97 de stâlpi sculptați pe care se sprijină cupolele celor 17 domuri, sau balcoanele- asemănătoare capelelor dintr-o catedrală catolică- în care se afla cele 264 de figuri sculptate, tot nu aș putea crea o imagine cât de cât aproape de realitate. Honore de Balzac ar fi putut, cu siguranță, descrie, într-un întreg volum, ceea ce era acolo. Iar eu, neputincioasa, v-aș fi putut oferi doar niște fotografii sau un film, dacă se permitea asta.

Întreaga construcție este realizată cu respectarea, întru totul, a principiilor vedice, astfel încât nu s-a folosit de fel fier sau oțel la ridicarea templului – mandir în hindi. Grinzile de susținere au fiecare aproximativ șase metri și cântăresc câte cinci tone. Cât de uimitoare poate fi mintea umană, am gândit, a câta oară, cu admirație! În vechime, când nu existau instrumentele inginerești de astăzi, arhitecții și meșterii de atunci au gândit și conceput construirea unor astfel de temple, fără a folosi metalul sau oțelul, ca liant și suport. Astăzi, cu toată tehnica și utilajele moderne, ai nevoie de 13 ani ca să poți ridica un astfel de templu. În vremurile străvechi, oare de cât timp, câți oameni și de ce utilaje anume aveau nevoie pentru a realiza ceva asemănător?

În centrul templului, pe un piedestal din marmură, înconjurat de frunze din aur, se află o imagine sacră a lui Swaminarayan, flancat de murtisul devotului ideal în posturi de devotament, iar din cele patru colțuri de către descendenți din guru, toți în mărimi naturale, sculptați în marmură. Priveam la auriul ce se scurgea de peste tot și, cu mintea mea de om simplu, pentru care aurul este ceva scump și destul de dificil de cumpărat, peste un firesc un inel și o brățară, am gândit întâi: e poleială! Dar dacă sunt cu adevărat din aur, atunci e ceva fabulos de scump aici. Este un templu hindus și totul este posibil. Oriunde mergeam, mă îmbăiam în aur, amestecat cu rozul marmurei, într-o lumină aurie strălucitoare cu sclipiri de verde, de albastru imperial și roșul sângeriu al podoabelor. Era copleșitor și, pentru că nu găseam niciun loc unde să se facă rabat de la această continuă abundență, îmi devenea, după un timp, apăsător. Probabil, pentru că nu știam nimic despre hinduism și nu înțelegeam sensul a ceea ce vedeam. Înțelegeam doar că, cei ce au ridicat templul au făcut-o din admirație, aducând-i ofrandă toată bogăția lumească pentru ca El să fie și să arate și mai măreț, i-au pus alături tot ceea ce a iubit și a apreciat în viața sa pământeană, dar eu, vizitatorul din altă cultură, în spatele acestui spectacol de culoare, nu simțeam nimic ca emoție, ca energie. Admiram, în mod sincer, măiestria celor ce au conceput și lucrat totul, opulența nemărginită și, poate ar trebui să vină să vadă cu proprii ochi despre ce vorbesc aici, cei ce comentează despre straiele și bisericile noastre. Și-ar da peste cap de câteva ori scara de valori. Eu nu reușeam să simt nicio emoție în spatele a tot. Nu tresălta nimic în mine. Eram ca într-un muzeu și atât. Admiram și respectam creativitatea, imaginația, măiestria și perfecțiunea detaliului, dar atât.

Ne-am întors spre poarta de intrare în curtea templului, unde mulțimile de credincioși continuau să vină în număr ridicat. Mi-am recuperat lucrurile și așteptam să vină ghidul, care plecase să găsească șoferul cu mașina. Fără să greșesc, aș putea să parafrazez spunând că eram singură femeie albă într-o mulțime de indieni. Nu aveam nicio șansă să scap neobservată. Nu că nu mai văzuseră, dar dacă tot ai posibilitatea să faci poză cu ceva diferit, de ce să nu o faci? Mă uitam și stingherită, și amuzată de felul în care femeile mă priveau. My Lord! cât de spălăcită și de decolorată este femeia asta! Nici sprâncene nu are, nici buze! -construiam eu la replici în spatele zâmbetului. Ia mai dă-te din drum, că ne încurci locul, am gândit că a zis una dintre ele când, trecând pe lângă mine, fără a se desprinde de însoțitoarea sa, m-a împins cu cotul pentru a-și face loc să treacă.

Continuam să zâmbesc, dar ce venea dinspre ele nu era de bine și de drag. Căutam din ochi să văd dacă ghidul meu se întoarce să mă recupereze. Până să ajungă el, s-a apropiat de mine un grup de patru bărbați. Cel în vârstă, după fizic și atitudine, părea a fi elevat față de marea masă a celor aflați acolo. Politicos, m-a salutat întrebându-mă de unde sunt. Nu aveam nicio idee ce discutau între ei, dincolo de zâmbetul reținut, dar nu era nici obrăznicie, nici ostilitatea resimțită din partea femeilor. Bărbatul în vârstă mi-a cerut permisiunea să își facă o poză cu mine. Ezitând puțin, am fost de acord și acesta a fost momentul după care fiecare și-a dorit măcar o poză cu mine.

Devenisem punctul de atracție al locului, fără vreo intenție. Mă uitam tot mai insistent după ghidul care dispăruse fără urmă. Chiar nu e o plăcere să te simți femeia cu barbă. Fiecare pleca încântat, arătând poza cu mine de parcă era trofeu. Ce tigăi pe spinare îi așteptau acasă, dacă nevestele lor erau la fel de ostile precum cele care mă cântăriseră disprețuitor câteva minute mai devreme. Și pozele continuau să curgă, de, la un moment dat, domnul în vârstă și însoțitorii lui au trebuit să facă un cerc în jurul meu și să-i ordoneze pe solicitanții de poze, să nu se îmbrâncească. Jucam într-un film ce devenea tot mai prost. Le-am spus stop la un moment dat, dar nu mai conta. Veneau și se așezau pe lateral câte doi, câte trei zâmbind larg, știrb, strâmb, cu degetele ridicate a victorie, încântați că făcuseră poza cu maimuța albă cu blană roșcată. Chiar nu mai era nimic amuzant!

Domnul învârstă și însoțitorii lui reușeau să se impună doar dacă îi apostrofau. Nu mai puteam vedea nimic dincolo de capetele lor, nici măcar pe ghidul meu cel descurcăreț, ivit de nicăieri, făcându-și loc spre mine cu coatele, printre privitorii nerăbdători și apostrofându-i în limba lor. Când l-am văzut, a fost ca și cum, naufragiată fiind, vedeam pământul la orizont. Domnul în vârstă i-a zis ceva și ghidul aproape că m-a luat pe sus pentru a ajunge la mașină. Nemulțumiți, cei care nu apucaseră să-și facă o poză, de oricare, vocifereau. Dumnezeule, mare!, am gândit, maimuța chi-chi nu am mai fost! Ghidul meu râdea amuzat de fața mea și i-a povestit, și mai amuzat, șoferului starea în care m-a găsit. Răsuflând ușurată că eram din nou în siguranță, după un timp am început să mustăcesc împreună cu ei, luându-mă mai puțin în serios acum decât mai devreme.

Și, pentru că eram în Gandhinagar, ne îndreptam spre Indroda Nature Park sau Indroda Dinosaur and Fossil Park. Este cunoscut si ca Jurassic Park-ul Indiei datorită fosilelor de dinozaur de aici și felului în care a fost construit, fiind unul dintre cele două muzee despre dinozauri din India. Este condus de către Fundația pentru Educație și Cercetare Ecologică din Gujarat. Pe lângă zona destinată dinozaurilor, are și o grădină zoologică, schelete masive de mamifere marine, un amfiteatru, o grădină botanică vastă, amenajată pe alocuri cu mini-amfiteatre unde școlile aduc elevii să își țină lecțiile în natură, și toți stau direct pe iarbă, totul fiind mai ușor și mai relaxat.

Ne plimbam pe alei, trecând pe lângă clase de copii mai mici sau mai mari, până la adolescenți de liceu ce erau total captivați de cele spuse de profesor. Nu vedeai că vreunul este distras de natură, de telefon sau de trecători. Am trecut pe lângă o clasă de prichindei de 6-7 ani. Toți frumoși cu ochii lor vii, adânci și căprui pe fețele zâmbitoare. M-am uitat la ei zâmbind și simțind cum mi se încălzea inima de inocența și candoarea lor. Mici minuni ce pot deveni adevărate comori, dacă avem înțelepciunea să le descoperim și să le șlefuim.

Ne-am intersectat de vreo două ori pe aleile parcului până când, unul dintre cei doi profesori ce îi însoțea i-a oprit în dreptul nostru. Descumpănită, am rămas pe loc, neștiind ce va urma. Profesorul m-a întrebat de unde sunt și, apoi, didactic, mi-a cerut să le spun copiilor câte ceva despre țara mea. Răspunzând bine la întrebare, la fel de didactic și cu metodologie, m-a întrebat care este părerea mea despre India și dacă îmi place. Și dacă nu mi-ar fi plăcut cu adevărat și atât de mult pe cât îmi plăcea, nu aș fi putut să dau un răspuns nepotrivit. Cum ar fi, ca oaspete, să începi să critici culoarea pereților casei unde ești invitat? Am trecut cu bine și de această probă.

Eram fascinată de frumusețea lor. Arămii strălucitoare le erau fețele atente la tot ce spuneam, cu priviri curate ce trădau sufletele inocente și neatinse încă de urâtul vieții. Îmi venea să îi îmbrățișez și să le ciufulesc părul pieptănat cuminte, cu breton. Și, la final, ce sfat le puteți da copiilor? Întrebarea m-a luat prin surprindere și m-a ridicat – în fața copiilor- pe o poziție unde nu aveam căderea să fiu, dar, pentru că mă nimerisem în acel loc, trebuia să fac față cu responsabilitate poziției. Și, dacă pentru o secundă mintea mea se golise de orice idee mobilizatoare și care merita să fie împărtășită, în momentul în care am deschis gura, știam ce trebuie să le spun. Învățați! Învățați cât puteți de mult, pentru a cunoaște și înțelege cât mai bine ce se întâmplă în jurul vostru. Pentru a putea să gândiți cu mintea voastră și, astfel, să nu fiți ușor de manipulat de ce vă spun cei care zic că ei știu cel mai bine ce este bine pentru voi!- le-am spus. Dar foarte mulți dintre ei sunt săraci și le este greu să urmeze școala, mi-a răspuns cealaltă profesoară. Poate în România nu sunt atât de săraci. Și la noi sunt foarte mulți copii care nu pot ajunge la școală din diferite motive, i-am răspuns, și asta nu este bine! Dar, dacă poți să înveți cât de puțin să citești și să scrii, să socotești, poți să fii mai bine decât dacă nu ai ști nimic din toate acestea. Vă este ușor să învățați engleza. Faceți asta! Și, mai târziu în viață, dacă aveți posibilitatea, mergeți să călătoriți! Vedeți alte țări, alte culturi dar întoarceți-vă acasă și aduceți cu voi doar ce este bun de acolo și adaptați-l culturii voastre. Fiți mândri de țara voastră! Este uimitoare, este o comoară și respectați asta!

Probabil că păream stupidă în avântul discursului meu în fața acestor prichindei și care nu știu cât înțelegeau din ce încercam să le spun. Am tăcut încurcată, întorcându-mă la mine, acea turistă oarecare care s-a trezit vorbind. Se făcuse liniște, nimeni nu spunea nimic. Ne-a scos din încremenire un boțogaș de băiat care, strănutând, s-a împiedicat de colegul de-alături și toți am început să râdem. Profesorul mi-a mulțumit și, luându-ne la revedere, am pornit fiecare pe drumul lui. Ei, la fel de inocenți pe cărarea destinului lor, eu spre hotel.

În curând încheiam călătoria mea aici. Mai erau atât de multe lucruri și locuri de văzut. Aș fi vrut să fi putut sta puțin mai mult, dar pentru moment atât era posibil.
Mi-am luat la revedere de la ghid, mulțumindu-i pentru întreg și competentul său serviciu, cu promisiunea că data viitoare când revenim vom continua împreună explorarea orașului. L-am rugat să-i transmită mulțumiri soției pentru delicioasele prăjiturele făcute și, cu un ultim Namaste!, ne-am despărțit.
În curând, pentru că așa hotărâse cineva, care se urcase singur pe un piedestal, mai tot din ceea ce știam și făceam de o viață urma să nu mai fie la fel.

Namaste!
Prima parte a călătoriei în Ahmedabad, o găsiți aici: https://www.cristoiublog.ro/expat-in-thailanda-turista-in-india-acasa-la-marele-invatator/