„Fără precedent”

Ne motivăm deciziile și măsurile luate în actuala pandemie prin provocarea fără precedent pe care o reprezintă atacul noului virus. O singură căutare pe net ne dumirește rapid cu privire la provocarea „fără precedent” prin care trecem, numită „pandemia de Covid-19”. Lista epidemiilor și a pandemiilor este una destul de lungă, deși nici pe departe atât de lungă ca aceea a conflagrațiilor pe care noi, oamenii, le-am tot stârnit, proclamându-le mereu imperiozitatea și uitând periodic tot ce istoria s-a străduit să ne învețe. Ca să fie totul și mai sugestiv, o să ne oprim doar la numărul victimelor produse de cele mai devastatoare dintre pandemiile care au bântuit omenirea încă din cele mai vechi timpuri. Le-am luat în calcul doar pe cele pe care le putem și atesta prin metode de investigații moderne, incluzând Evul Mediu și pandemia de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea și până în 2020. Ajungem astfel la concluzia că zece dintre cele mai cumplite molime au costat viața a 400 de milioane de oameni. La atât se ridică numărul vieților secerate de provocări care au precedat-o pe cea fără precedent cu care ne confruntăm noi acum. (În aceste cifre nu sunt incluse decât cele mai violente dintre erupții, nu și acelea permanente și care au ucis sau ucid constant de sute de ani, precum malaria, sifilisul, difteria sau tuberculoza.) Dacă ne uităm îndeaproape la molimele care au condus mai tot timpul în topul fatalităților, regăsim aceleași plăgi: ciuma, holera, variola, tifosul.

Cu o singură excepție (și aceea explicabilă prin catastrofa fără precedent care i s-a suprapus creându-i condiții mai mult decât propice – Primul Război Mondial), gripele nu au condus nici pe departe la atâtea victime cum au făcut-o celelalte molime. Sigur, am mai putea adăuga și faptul că cele 200 de milioane de decese cauzate de cea mai mare pandemie a tuturor timpurilor – ciuma bubonică din 1347-1351 – au redus populația la jumătate (alții spun la o treime), pe când cele 3,5 milioane de decese Covid-19 (datele din 28.05.2021) reprezintă 0,04% din populația Terrei. Clar, vorbim de lucruri total diferite, nu putem compara o parte întunecată a istoriei omenirii și medicinei cu epoca celor mai înalte cuceriri științifice. Și totuși, toate evenimentele de acest gen au ceva în comun, dincolo de epoca istorică în care ele se petrec. De fiecare dată este vorba de confruntarea a doi „adversari”. Pe de o parte germenii (la care numărul și virulența joacă un rol cheie) și pe de altă parte populația receptivă (al cărei sistem de apărare joacă rolul decisiv). De-abia atunci când fie de o parte, fie de cealaltă s-au depășit limitele (într-un sens sau altul) se declanșează și conflagrația. Până atunci a avut loc o conviețuire, poate nu întru totul pașnică, dar acceptabilă. Una în care existența vieții o implică automat și pe cea a morții.

Comparabile sau nu, cifrele ne comunică totuși ceva: Dacă luăm în considerare mobilitatea de astăzi, cât de mulți și cât de conectați am ajuns să fim și cum putem reuni un punct de pe hartă cu altul aflat la antipod în doar câteva ore, în caz că „provocarea fără precedent” cu care ne confruntăm acum ar avea virulența celor anterioare, nu ar fi de așteptat ca efectele să fie unele pe măsură? Sigur, mulți vor spune că doar măsurile luate au condus la această letalitate redusă și că ea ar fi putut fi mult mai mare fără ele. Să luăm atunci exemplul a două țări care au avut abordări diferite. Una în care măsurile au fost doar recomandate (Suedia) și una în care acestea au fost impuse și strict controlate (Germania). Letalitatea în Suedia este de 1.3%. Cea din Germania este de 2,5%. Alte exemple: Austria: 1,6%, România 2,8%. Dacă ne panicăm acum, la o letalitate globală de 2%, oare cum am reacționa în cazul în care ea ar fi aceeași cu, să spunem, a ciumei (60-100%)? Sau cu a variolei (30-90%), a holerei (20-70%), sau fie și doar cu cea a gripei spaniole (5-10%).

O precizare: Prin mortalitate ne referim la numărul deceselor raportate la numărul total al populației. Prin letalitate ne referim la numărul deceselor raportate la numărul total de îmbolnăviri. Astfel mortalitatea prin Covid-19 este după cum spuneam de 0,04%, pe când letalitatea bolii este de 2%. Ambele sunt calculate la nivel global, incluzând și faptul că atât modalitățile de testare, cât și cele de raportare a deceselor au fost foarte eterogene.

Gripa are – ca și alte infecții respiratorii – o îndeletnicire sezonieră. Virusurile gripale „fac mereu naveta” între cele două emisfere în anotimpul rece și, cu timpul, au devenit musafiri obișnuiți, aproape nebăgați în seamă. Din când în când, la câteva decenii, se răzbună pe lipsa de respect și de atenție prin câte o erupție pandemică. Își schimbă radical înfățișarea, se înarmează cu câte o mutație serioasă și bat la ușile vulnerabililor ad-hoc. Uneori își aleg victimele printre vârstele extreme, alteori se profilează pe unul dintre sexe, alteori pe gravide sau pe cei copleșiți de comorbidități.

Fie că vorbim de gripa rusească (1889/90), spaniolă (1918/19), asiatică (1957/58), din Hong Kong (1968/70), porcină (2009/10), de SARS (2002/03), MERS (2012) ori de Covid-19, prin toate trece un fir roșu. Sau mai multe. Fire pe care astăzi, din motive mai mult sau mai puțin inteligibile, încercăm să le rupem, cosând în schimb totul cu ață… albă. Care sunt acelea?

1) Mai toate erupțiile își au originea pe continentul cel mai populat (până și cel de-al doilea și cel mai puternic val al gripei spaniole, a cărei origine pare să fi fost în America, tot în Asia a produs cele mai mari ravagii, adică acolo unde se afla o concentrare imensă de trupe și populații epuizate la finalul războiului). Aglomerarea face posibilă concentrarea germenilor și extrem de dificilă respectarea regulilor de igienă, mai cu seamă acolo unde oamenii sunt nevoiți să-și împartă habitatul cu alte specii purtătoare de virusuri necunoscute sistemului lor imunitar. Nu virusurile au năvălit peste oameni, ci oamenii peste ele. Nu ele au purces în călătorii transoceanice ca să ne viziteze, ci noi ni le-am adus comod acasă.

2) Fiecare dintre pandemii a durat în jur de trei sezoane, după care populația a căpătat acea imunitate de grup care i-a slăbit agresorului puterile. Imunitatea durabilă este, se știe, cea dobândită pe căi naturale. Virusul gripei de Hong Kong, de pildă, a fost unul „înrudit” cu cel asiatic al precedentei epidemii. În 1968 s-a dovedit că multe persoane încă mai dețineau imunitatea din 1957, ceea ce i-a scutit atunci de neajunsuri majore.

3) Rareori virusurile au ajuns vedete permanente în presă, fiindcă paralel cu pandemiile se derulau multe alte evenimente – pe alocuri mult mai cataclismice –, iar atenția oamenilor ca și cea a mediilor era una distributivă. Gripa spaniolă nu poartă numele țării de origine, ci pe cel al țării care și-a permis să relateze și despre altceva decât despre front și în care cenzurarea presei nu era atât de pronunțată. Pustiirile Primului Război Mondial au umbrit mult primele două valuri ale gripei spaniole, deși mulți bolnavi mureau în doar câteva ore sau zile. Nu numai virulența virusului, ci și slăbirea extremă a organismului gazdelor, ca urmare a anilor de carențe alimentare și presiune psihică, au conlucrat la tragicul deznodământ. Ce teren mai prielnic ar fi putut găsi un patogen, decât o populație stresată la maximum, epuizată complet după mai bine de patru ani de lupte inutile, fără hrană, îmbrăcăminte și adăpost? Foarte puține organisme supuse unor astfel de condiții mai sunt capabile să lupte în mod adecvat cu boala. De mult mai multă atenție din partea presei s-au bucurat războiul din Vietnam, mișcările studențești și ale militanților pentru drepturi civile, războiul rece, Primăvara de la Praga sau foametea care bântuia Africa, decât gripa asiatică sau cea din Hong Kong, deși spitalele dădeau pe afară de pacienți.

4) Istoricii spun că o pandemie se încheie fie medical (prin scăderea numărului pacienților și implicit creșterea numărului acelora care au dobândit o imunitate capabilă să apere întreaga colectivitate), fie social (oamenii se debarasează de frică și abandonează conștient măsurile de protecție și carantină). Niciodată virusul nu dispare complet, ci continuă să circule. Așadar, eradicarea virusului SARS-CoV-2 cu care ne tot amăgim rămâne doar un vis frumos.

Gripa spaniolă s-a încheiat – medical, dar și social – după cel de-al treilea val, în vara lui 1919. Fără ca virusul să dispară cu adevărat și sub impulsul dorinței oamenilor de a merge mai departe și de a-și asigura supraviețuirea. Asistaseră prea mult la „cum se moare”, de atunci înainte voiau să afle și „cum se trăiește”. Frica de boală a alunecat în fundal și în locul ei s-a instalat nevoia de refacere a distrugerilor materiale și umane care atinseseră apogeul. Foamea și frica de un viitor incert și-au spus cuvântul și au insuflat în același timp suficient curaj de a se expune… vieții și de a „risca” și lucruri mai constructive. Fără vaccinuri propovăduite pe orice post, cu fiecare ocazie, oferite prin parcări, săli de clasă, magazine, biserici, biblioteci, săli de spectacole, la colț de stradă, gratuit, asociate cu cadouri sau în ritmul muzicii preferate de cei care urmau să fie convinși să se întoarcă la normalitate. Oare dacă ar fi existat în 1918 un vaccin atât de promițător ca cele de astăzi, ar fi fost nevoie de atâtea insistențe? Ar mai fi strigat în cor producătorii și distribuitorii precum precupeții deciși să scape de marfă cu orice preț, încercând totodată să înăbușe vocile scepticilor? Nu cumva lucrurile s-ar fi petrecut invers și s-ar fi luat cu asalt toate centrele de vaccinare, iar oamenii ar fi alergat după vaccinuri mai ceva ca la un maraton?

Ceva nu are precedent, dar acel ceva nu este virusul SARS-CoV-2 și nici boala Covid-19. Poate modul de abordare haotic și măsurile de multe ori aberante, care au produs o avalanșă de daune colaterale absolut disproporționate. Și în 1918 s-au luat pe alocuri măsuri – distanțare, purtatul măștii sau carantină –, la un moment dat însă li s-au conștientizat limitele. În schimb, s-a observat efectul binefăcător al soarelui, mișcării și aerului proaspăt. Celor sănătoși nu li s-au încuiat parcurile iar pacienții erau scoși la soare și aer curat ori de câte ori condițiile o permiteau. Dacă tot am copiat la indigo măsurile de acum 100 de ani, de ce nu și pe singura care s-a dovedit benefică? Se pare că închiderea școlilor, teatrelor, localurilor, mijloacelor de transport etc., se datora nu atât măsurilor de prevenție cât faptului că mult prea multe persoane se îmbolnăviseră grav, făcând imposibilă derularea acelor activități. Nici în 1957 și nici în 1968 nu s-a trecut la astfel de măsuri și nici mass-media nu a presărat groaza din oră în oră în sufletele oamenilor.

Fără precedent par a fi încercările disperate ale unora de a recupera terenul pierdut de la alegători. De a abate atenția de la catastrofe mult mai mari, de la un ceva anume, care pare să deranjeze pe cine nu trebuie deranjat. Pe cei care tânjesc după și mai multe acumulări. Fără precedent este că, deși dispunem de mijloace și de cunoștințe mult mai avansate, nu ne-am debarasat de temeri și de reacții care par să copieze, ba chiar să depășească în intensitate evul întunecat al istoriei. Pe atunci oamenii se temeau pe bună dreptate de necunoscutul care secera 80% dintre vieți. Pe bună dreptate își priveau semenii marcați vizibil de boală „ca pe ciumați” ori „ca pe leproși”. Dar noi, care cunoaștem și putem rezolva multe, de ce am ajuns să ne temem și de umbra noastră? De ce ne ferim să ne îmbrățișăm copiii? Cum de-am ajuns să ne tratăm semenii și membrii de familie vizibil sănătoși ca pe niște bombe cu ceas, colcăind de agenți periculoși? Și ne mai mirăm de întunecimea minților de pe vremea Inchiziției!

Fără precedent par a fi și multiplele inversări de roluri, depășirile de atribuții și lipsa de asumare a responsabilităților. Rolul presei este acela de a răspândi informații, nu panică. Rolul factorilor de decizie este acela de a consulta experții și de a le respecta sfaturile. Rolul experților este acela de a-și păstra integritatea morală în orice situație și de a nu se lăsa intimidați și influențați de niciun fel de beneficii și orientări, și nici duși de orice val. Cel mai dificil rol l-a avut și îl are omul simplu, care a abandonat de mult căutarea adevărului în hățișul de (dez)informare creat. Fără precedent este pandemia trăită live, pe toate canalele, la orice oră și cu o regie care lasă mult de dorit. Iar dacă totul se vrea o pregătire pentru o viitoare provocare serioasă, concluzia pe care o putem trage din toate câte s-au petrecut până acum este una jalnică: Suntem mai nepregătiți decât oricând. Dacă o astfel de pandemie ne-a costat un asemenea consum de energii și resurse, una severă ne-ar arunca cu totul de pe șine. Nu în ultimul rând pentru că nu părem să fi învățat nimic și n-o să ne grăbim să reparăm defectele ieșite la iveală cu această ocazie. Istoria va continua să se repete și vina este doar a noastră.

Paradoxul ființelor superioare este perpetuarea la nesfârșit a erorilor și ștergerea consecventă din memorie. Să fie dorința de uitare atât de dominantă încât odată cu înlăturarea din memorie a cataclismelor facem tabula rasa și cu lecțiile învățate? E mai bine să reinventăm roata decât s-o perfecționăm? Dacă pandemia actuală se va încheia mai mult medical, mai mult social sau altcumva, rămâne de văzut. O să vedem dacă oamenii o să-și învingă fricile, înlocuindu-le, să sperăm, nu cu altele, ci cu judecata sănătoasă.