Fumigații fatale

Tutunul. Pe de o parte diabolizat, pe de alta subvenționat. De cine? Asta este marea întrebare. Dar până să ajungem acolo se cere – oare mai este nevoie?! – o scurtă prezentare a uneia dintre cele mai lungi lupte cu factorii de debilitare în masă. Nu știu dacă să clasăm tutunul pe locul prim sau pe cel secund (după alcool), având în vedere că el a fost cunoscut de europeni de-abia după ce Columb a adus „iarba diavolului” în Europa, distribuită apoi ca pâinea caldă printre locuitorii bătrânului continent. Nu atât de bătrân încât să nu se lase sedus de ispita ascunsă în acea buruiană. Să-l incriminăm pe Cristofor Columb, sau mai bine să acceptăm că, dacă n-ar fi fost el, ar fi fost cu siguranță altul? Prea puțin contează pe umerii cui punem pacostea numită dependență de nicotină și torentul de boli culminând cu cancerul pulmonar – o maladie eminamente letală, inclusiv în epoca modernă, cea a terapiei genetice personalizate. Oricum ar fi, tutunul a avut parte de o istorie tumultuoasă. A debutat ca plantă medicinală și de cult a indienilor, a continuat prin a fi articol de lux rezervat elitei europene și a ajuns într-un final produs de larg consum în întreaga lume și ucigașul a opt milioane de oameni anual.

Nu-i putem face o vină lui Columb, fiindcă nici el și nici secolul XV nu aveau habar ce bombă cu ceas traversa oceanul și s-a răspândit apoi din gură în gură de la un continent la altul. O bombă căreia i s-a dat un nume de onoare: Nicotiana. Nu putem învinui pe de-a-ntregul nici următoarele două secole, în care s-a făcut în continuare uz de tutun, deși sub alte forme și pentru alte scopuri decât se face astăzi. Dar nu mai putem ierta greșelile acelora care, deși știu ce fac și că ceea ce fac nu-i bine, se disting prin perseverență în perpetuarea erorilor. Producătorii, comercianții și lobby-iștii lor știu prea bine că de dragul profitului au transformat planta originară într-un produs care aduce numai daune. Practic nu există niciun alt produs de largă utilizare la care absolut totul, de la fabricare și până la consum și eliminare (resturile extrem de toxice ale țigărilor aruncate la întâmplare) să fie la fel de riscant și periculos cum e tutunul (de astăzi).

Cele 6 milioane de tone de tutun cultivate anual pe 1% din suprafața agricolă globală sunt responsabile de peste 8 milioane de decese (ar trebui să se anunțe zilnic numărul acestora, așa cum s-a procedat cu cele cauzate de Covid!). Un risc evitabil în mare parte. Dar cum să convingi producătorii să renunțe la 800 de miliarde de euro anual? Sau consumatorii, extaziați de efectele miraculoase de stimulare și relaxare și care-i conduc la dependență în cel mai scurt timp, făcându-i să ignore pericolele? Ori factorii de decizie, care preferă să închidă ochii în fața evidențelor, că doar sunt cât se poate de rutinați în asta? Închid ochii atunci când culturile plantei otrăvitoare se mută în țările lumii a treia și solicită implicarea forței de muncă a copiilor, care se intoxică adesea prin piele cu nicotina din frunze; atunci când, de dragul culturilor se defrișează mii de hectare de pădure; atunci când află că pe locul unde crește tutunul își pot lua adio timp îndelungat orice alte culturi – fiindcă solul e spoliat de substanțe nutritive iar pânza de apă freatică e împinsă în adâncime și terenul se erodează – ori că pesticidele și îngrășămintele folosite poluează solul, apa și mediul.

Și dacă tot au exersat în ignorare și ignoranță, se fac că nu știu și că țigările, acele cocteiluri de otrăvuri, încorporează nici mai mult nici mai puțin decât 5.300 de substanțe, dintre care cel puțin 300 sunt extrem de toxice și cu potențial cancerigen. Multe dintre ele (peste 600) sunt introduse de industria însăși – grijulie ca țigările să „placă” și să atragă prin gust și miros, să nu supere fumătorii prin iritații în gât, să nu-și piardă umiditatea etc. Mentol, zahăr, amoniac, lipiciuri, adezivi, agenți de îngroșare, conservanți – de toate li se adaugă. Aditivii pot reprezenta mai mult de zece la sută din greutatea totală a unei țigări și mai pot ceva: pot crește semnificativ numărul de substanțe nocive din fumul de țigară și riscul pentru sănătate precum și potențialul de a crea dependență. Monoxidul de carbon, arsenul, benzolul, plumbul, cadmiul, formaldehida, nitrozaminele, acidul cianhidric sunt doar câteva dintre acele otrăvuri.

Nu am fost și nu sunt fumătoare, așa că nu pot enunța nici măcar un efect – fie el și subiectiv – favorabil al țigărilor și al fumatului asupra organismului. Și totuși, Columb nu ar fi adus cu el acea plantă ucigașă dacă nu l-ar fi convins niște proprietăți, niște lucruri plăcute cu care s-o poată introduce apoi în cercurile distinse de la înaltele curți europene. Cărțile de istoria medicinei menționează într-adevăr puterile vindecătoare ale plantei, mai cu seamă ale frunzelor. Erau folosite la vindecarea rănilor, la curățatul dinților, la mușcături de insecte, șerpi și scorpioni, cataplasme pentru calmat durerile ori sub formă de ceaiuri la înlăturarea viermilor din intestin și a altor neplăceri digestive. Frunzele de tutun sub formă de pudră erau prizate împotriva durerilor de cap. Ca sirop sau unguent, tutunul era panaceul și trata de toate: hidropizia, paraziții, emacierea, tumorile, toanele proaste, cancerul și râia. Ba chiar și împotriva ciumei se recomanda. Cu toate zâmbetele malițioase pe care ni le stârnesc acele evocări, ceva trebuie să-l fi menținut preț de 200 de ani în topul plantelor medicinale și altceva trebuie să-l fi transformat în otravă, dar ce? Să fie doza, așa cum afirma Paracelsus? Să fie originea, modul de administrare, procesul de fabricație?

Ce-i drept, tutunul nu a avut peste tot numai admiratori în acele două secole (XVI și XVII), ci a declanșat pe alocuri și campanii furibunde împotriva utilizatorilor: șahul Persiei le tăia buzele, sultanul Turciei îi amenința cu pedeapsa cu moartea, țarul rus își biciuia sau își executa supușii dați în patima fumatului. Papa însuși amenința cu excomunicarea. Cândva, la început de secol XIX, țigările se impun și fumatul devine modă. Pentru bărbați și pentru femei, pentru sus-puși și pentru oameni simpli. Consumul crește vertiginos de la Primul Război Mondial încoace (singurii care i s-au mai opus au fost național-socialiștii, care îl interziceau tinerelor femei, văzând în fumat periclitarea calităților rasei ariene), iar industria – ce putea face, decât să înflorească la rândul ei? Înainte de a deveni sursă de profit pentru industrie, cultivarea tutunului a constituit o sursă de venituri și mijloc de subzistență pentru populația rurală din multe țări europene.

Cândva, pe la finalul anilor 1950, s-a produs totuși ruptura care a condus la demonizarea acelei plante cu puteri vindecătoare și avea s-o facă responsabilă de tot atâtea nenorociri pe câte puteri tămăduitoare i se atribuiseră în trecut: de la toxicitatea nicotinei până la posibilitatea declanșării cancerului, a hipertensiunii arteriale și a bolilor de inimă, a pneumoniilor și bronșitelor. Pericole valabile inclusiv pentru fumatul pasiv. De atunci campaniile pro și contra fumatului și fumătorilor se țin lanț. Campanii cărora concernele au încercat din răsputeri să le țină piept. Cu publicitate disimulată prin care au încercat să convingă oamenii de inofensivitatea fumatului. Au plătit vedete și staruri de cinema ca să se prezinte publicului fumând. Până și personaje din desenele animate, cunoscute și îndrăgite de tineri, au făcut publicitate produselor. O strategie care s-a dovedit a fi foarte eficientă, reușind în ​​scurt timp să crească enorm consumul de tutun în rândul tinerilor.

Lupta aprigă dintre industrie și știință s-a purtat – și se poartă încă – pe toate planurile și cu orice mijloace. Industria s-a dovedit neobosită în purtarea acelei campanii de perturbare a proceselor normative de dobândire a cunoștințelor în medicină, știință și sănătate publică. Unii pretind că, cu acea ocazie, industria a inventat practic conflictele de interese, care acum sunt subiectul unei lupte intense în lumea științei și medicinei, precum și în mass-media, drept și politică. Atunci industria a înțeles că nu e bine să-ți faci din știință un dușman, ci mai degrabă un aliat. A fost momentul în care industria a început să subvenționeze cercetări și să susțină oameni de știință care să demonstreze contrariul celor susținute de colegi și să pună sub semnul întrebării relația de cauzalitate dintre fumat și cancerul pulmonar. Atât timp cât acea cauzalitate nu putea fi demonstrată fără echivoc, efectul nociv al tutunului asupra sănătății rămânea o întrebare deschisă, iar publicul larg – și dependent – nu avea motive să se teamă.

Strâns cu ușa, statul a mai introdus pe ici, pe colo, mai un impozit suplimentar (din care tot el are de câștigat!), mai o inscripție „Fumatul poate fi mortal”, mai o imagine înspăimântătoare pe ambalaje – la care între timp nu se mai uită nimeni. Pe alocuri a interzis fumatul prin spațiile publice și pe la locurile de muncă, în industria gastronomică a creat încăperi speciale pentru (ne)fumători, dar rezultatele scontate de medicină întârzie să apară. Prea insistentă se dovedește a fi industria, prea delăsătoare autoritățile. Pe alocuri se derulează un scenariu al absurdului, ca și în industria alcoolului și a altor dușmani ai sănătății colective: subvențiile din partea statului își văd mai departe de cursul lor și dau apă la moară ucigașilor pe termen lung.

Unii se întreabă dacă nu cumva produsele moderne din tutun și procesul de fabricație sunt acelea care prezintă un risc mai mare decât tutunul în sine. „În SUA, industria tutunului amestecă în țigări peste 600 de aditivi chimici. Lor li se adaugă alte sute de aditivi care apar în timpul procesului de recoltare și prelucrare și care nu sunt adăugați intenționat: diverse microorganisme, pesticide, erbicide, insecticide, metale grele, urme de materiale străine precum metal, carton, polistiren, particule de lemn, animale mici și insecte, solvenți, dioxine.” Nici acestea și nici amănuntul „insignifiant” că, din anii 1980, la aproape 500 de ani de la Marea Debarcare, tutunul a devenit prima plantă modificată genetic și rezistentă la orice tip de dăunători și erbicide nu sunt specificate pe pachetul de țigări. Industria nu este obligată să listeze acele ingrediente cu nume fioroase, așa că… ce nu se vede nu există! Uneori consumatorii nu văd nici ce există (inscripțiile și imaginile de pe pachet).

Chiar dacă industria tutunului susține că toți aditivii găsiți în țigări și alte produse din tutun au fost declarați ca fiind „în general siguri” de către Administrația SUA pentru Alimente și Medicamente (FDA), problema este că acele ingrediente pot fi „în general sigure” în starea lor inițială, dar nu atunci când sunt arse sau inhalate. Nimeni nu poate garanta că substanțele introduse pe cale orală ar putea fi sortate și eliminate de tubul digestiv și că nu se comportă cu totul altfel atunci când sunt arse la temperaturi de sute de grade Celsius, inhalate și resorbite în sânge. La fel de puțin știm și despre ce ar putea să rezulte din interacțiunea atâtor sute de componente la ardere. Uneori sunt suficiente două substanțe, din al căror amestec să rezulte o catastrofă.

Dar cum rămâne cu puterea vindecătoare atribuită originar tutunului? Există puține studii despre efectul pozitiv al fumatului, grupate sub genericul „Paradoxul fumătorului”, și există și mai puține despre utilizarea tutunului organic, nemodificat și fără aditivi (practic nu mai există materie primă pentru astfel de studii). Ce e cu paradoxul? S-a constatat, bunăoară, că fumătorii au o șansă mai mare de a supraviețui unui infarct de miocard… Dar… tot ei îl fac și cu zece ani mai devreme decât nefumătorii! Nicotina poate reduce riscul unor boli inflamatorii, neurodegenerative și autoimune precum colita, sarcoidoza sau lupusul, prin imunosupresia pe care o produce. Ba au existat speculații referitoare la riscul mai mic de îmbolnăvire de Covid-19 la fumători (prin blocarea receptorilor necesitați de virus). Și totuși, să scapi de una dând de alta/altele nu poate constitui soluția ideală. Tutunul datorează o mare parte din popularitate nicotinei, un alcaloid care, în doze mici, are un efect relaxant – dar și stimulator – și creste nivelul de dopamină și serotonină cu efect euforic. (Și exact aici se află și cheia dependențelor.) În doze mari, însă, se comportă ca orice otravă, putând conduce la decese, cum știm de la Paracelsus. Nicotina în sine are un efect antiinflamator și poate fi folosită, printre altele, pentru prevenirea și tratarea bolii Alzheimer și pentru încetinirea bolii Parkinson. Dar tutunul nu conține doar nicotină. Analizele au arătat peste 3.000 de substanțe organice și componente chimice anorganice în frunzele de tutun. După cum spuneam și cu alte ocazii, există studii peste studii, iar consumatorii care s-au fript cu supa și știu că studiile pot fi măsluite suflă și în iaurt. Sau ar trebui s-o facă. Fiindcă un lucru rămâne valabil: Ceea ce se fumează astăzi e orice altceva decât inofensiv. Pentru o judecată dreaptă, s-ar cuveni să știm măcar cine a finanțat studiile respective, or, tocmai asta rămâne marea necunoscută.

Așadar, nu atât creșterea impozitelor, cât reducerea subvențiilor ar fi măsura radicală și mai eficientă. Nu atât interdicțiile cât educația populației de la vârste fragede. Nu atât planta în sine e dușmanul, cât lăcomia unora care a transformat-o în inamicul numărul unu (sau doi, dacă luăm în calcul și alcoolul!). Culturile intensive, plantele modificate genetic, producerea de țigări, pipe, trabucuri ș.a.m.d. la scară industrială planetară și mai ales manipulările conținutului acestora, ca să le facă atractive, să le îmbogățească proprietățile senzoriale și să le crească potențialul de a crea dependențe. Și pentru asta industria nu precupețește nici cel mai mic efort și nici costurile. Nu mai vorbim de mafia adiacentă, de traficanții ilegali și de contrafacerile care au loc pe bandă rulantă. Cine să lupte împotriva lor și de ce ar face-o? Oricum ar fi, trendul nu este spre dezobișnuirea de fumat, dimpotrivă. O nouă găselniță a industriei – disperate că-și pierde fumătorii – este țigara electronică… Dar despre asta într-un articol viitor.