Cum să renunțe Americanu’ la Codruța Kovesi, bulanul cu care-i ține la respect pe babuini?!

Noua intervenție, mai nesimțită decît toate cele de pînă acum, ale ambasadorului american la București în favoarea nepoțicăi Codruța Kovesi, un fel de gest drăgăstos al lui Andrei Vîșinski față de Ana Pauker, a ridicat întrebarea care domină un ultimul timp spațiul public:
De ce se amestecă ambasadorul american Hans Klemm – unul dintre agenții necondiționați ai lui Hilary Clinton în România, cel care a avut un cuvînt greu în atmosfera anti Trump din România creată de presa Binomului – în treburile noastre interne prin sprijinirea fățișă, fără limite date măcar de bun simț, dacă de normele diplomatice nu poate fi vorba, a unei persoane fizice. Sînt rare situațiile în lume cînd ambasadorul unei țări străine angajează țara sa în susținerea unei ființe vii, fie și din prudența că la un moment dat ființa vie respectivă ar putea s-o ia razna. Cum se explică asta? se întreabă mulți politicieni și jurnaliști, mai ales dintre cei care au văzut în venirea lui Donald Trump la Casa Albă trimiterea lui Hans Klemm la pensie. Unul dintre cei care au încercat un răspuns e Dan Andronic.

Într-un editorial din Evenimentul zilei, semnificativ intitulat De ce o susține Americanu’ pe Kovesi, directorul Evenimentului zilei și unul dintre cei mai talentați ziariști din Școala Evenimentul zilei, crede că e vorba de naivitate. Termenul Americanu’ e luat din Balanța, unde un popă de lume, interpretat de Victor Hrebengiuc, zice la un chef că „cel mai prost om de pe lume e american u’. El crede că tot ce zboară se mănîncă”.

După Dan Andronic susținerea aproape dubioasă a Codruței Kovesi de către ambasadorul Hans Klemm, desigur – zic eu – cu știința mai marilor săi de la Washington, are drept temei naivitatea. Americanii sînt atît de proști încît s-au lăsat trași pe sfoară de șoaptele prin care Codruța Kovesi, sprijinită de partenerul de cuplu dictatorial Florian Coldea, le-au zis că lupta împotriva corupției înseamnă DNA, iar DNA înseamnă Codruța Kovesi.

Să fie atît de naivi americanii în politica externă încît să identifice în chip TeFeList o persoană fizică trecătoare, o ființă din carne, păr și sînge, cu o instituție și o instituție, cu lupta pentru o cauză nobilă?
Eu unul, care am studiat toate dezvăluirile despre intervenția brutală a Americii în diferite părți ale lumii, dezvăluiri recunoscute chiar de CIA și lansate de Comisia Senatorială de anchetă Church în 1975, dar și de presa americană, nu cred că americanii sînt naivi.
Cred mai degrabă într-o teză a colonelului Ion Gheorghe, fostul nostru ambasador la Berlin în anii Celui de-al doilea Război mondial, lansată în cartea sa Les petits fils de l’oncle Sam, apărută la Paris în 1954.

După 1945, colonelul Ion Gheorghe fusese luat de a valma de trupele americane și internat într-un lagăr de reeducare, alături de fasciști mari și mici, dar și de dactilografe, portari și șoferi din vechiul regim. Cartea istorisește cu amărăciune abuzurile americanilor după intrarea în Germania.
Zic, cu amărăciune, deoarece atît Ion Gheorghe, cît și mulți alții dintre foștii aduși în lagărele americane de reeducare, așteptaseră pe americani ca pe niște arhangheli ai libertăților democratice, ai Justiției, ai drepturilor omului. Față de foștii, Trimișii Democrației se poartă cu aceeași nepăsare față de normele elementare ale unei Justiții corecte ca și fasciștii sau ca și bolșevicii. Firește, americanii nu practică în lagărele lor cruzimile fasciste sau comuniste. O fac nu pentru că respectă drepturile omului, ci pentru că nu folosesc mijloacele primitive ale altor regimuri:

„Americanii văd în democrație doar binele lor, devotat doar înșile, la fel ca privilegiile și apanajele de altădată. Ei sînt la fel de absolutiști și exclusiviști ca și nobilimea feudală, cu singura diferență că privilegiul democrației aparține la milioane de oameni, la un popor întreg și chiar la mai multe.

Americanii sînt democrați sinceri și convinși, și ei înțeleg să pună în practică preceptele democrației, dar numai între ei și pentru ei, și deloc la alții. Felul lor de a se comporta cu Europenii seamănă adesea cu felul folosit de ei cu Pieile Roșii sau cu Negrii.”

Aceste considerații, ivite din experiența plină de abuzuri și absurdități care a fost închiderea în lagărele americane pentru reeducare după Război, sînt valabile și azi. Americanii nu sînt democrați par excellence, nu se nasc cu democrația în sînge, astfel că ajunși și pe Lună, ei să respecte dreptele omului de pe Lună. Ei sînt democrați din constrîngere, datorită Sistemului lor, încă solid în materie de Justiție, de drepturile omului, de respectare a libertății presei. Ascensiunea și supraviețuirea lui Donald Trump la Casa Albă, adeptul multor sfidări la adresa democrației, mărturisesc adevărul că oricînd e posibilă chiar și în America punerea la îndoială a democrației. Și n-ar fi de mirare să se întîmple așa. Democrația e un regim politic. Asemenea tuturor formelor de regim politic, democrația e rezultatul unui contract social, al unei înțelegeri între oamenii de la un moment dat. E considerată cea mai bună formă de guvernare pentru cetățenii din țări bogate, în care aproape toții locuitorii trăiesc bine, trăiesc comod. Democrația sau mai precis convingerile democratice se verifică însă în situații limită, cînd intervine fatala luptă pentru supraviețuire. Crede cineva că ajunși mai mulți într-un lagăr din Gulag americanii s-ar da de ceasul morții să respecte între ei drepturile individuale? Din acest punct de vedere, democrația e ca politețea. E ușor să lași o doamnă să treacă înaintea ta pe ușa unui hotel de lux, pentru că oricum imediat vei intra și tu. E mai greu s-o lași să treacă înaintea ta la luatul cu asalt al unui tren supraaglomerat, ultimul plecat din gară înaintea venirii barbarilor, cînd de suitul într-un vagon depinde chiar viața ta.

Absența oricărei preocupări a americanilor de a respecta Justiția, de a fi minimi corecți față de nemții din Germania ocupată de ei se dovedește doar una dintre realitățile care-i descumpănesc pe cei sincer convinși că americanii ar putea instala o lume nouă. Ion Gheorghe le găsește justificări în ignoranță, în spaima prostească de naziști. Nu cred că acesta e principalul motiv. Abuzurile comise de armata americană, de CIA, sau chiar de nomenklatura americană în America Latină, în Vietnam, într-un cuvînt, acolo unde au ajuns ca stăpîni, arată fără echivoc că în Germania de după Război abuzurile lor se explicau foarte simplu:
Pentru prima dată se vedeau ocupanți, cu drept de viață și de moarte asupra nemților, pentru prima dată ocupații nu reacționau, nu le dădeau peste bot. Abuzurile comise, între care luatul de a valma și închisul fără proces, fără act de justificare în lagăre, n-ar fi fost posibile dacă nemții ar fi opus rezistență, dacă le-ar fi impus americanilor să respecte cît de cît justiția internațională.

Deși nu-și propune asta, Ion Gheorghe schițează un tablou sinistru al ocupației americane, prin nimic deosebită, la o adică, dacă ne raportăm la așteptările în cazul lor:

„Judecățile noastre se fondau de altfel nu numai pe ceea ce puteam vedea în interiorul lagărului, dar și pe ceea ce noi eram martori în exterior. Lagărul era situat la marginea șoselei care ducea de la Mannheim la Heidelberg, la egală distanță de aceste două orașe. Puținul pe care-l puteam observa din ceea ce se petrecea în afara lagărului ajungea pentru a ne edifica. Ziua și noaptea, vedeam trecînd pe șosea ciorchini întregi de soldați, adesea beți morți. Mergeau, fie pe jos, cu femei agățate de gîtul lor, fie cel mai adesea în jeepuri sau camioane totdeauna pline ochi cu femei zbierînd, vociferînd, înjurînd trecătorii, cînd nu se prăbușeau pe fundul unei gropi, terminați de alcool. Slăbiciunea ofițerilor, totalmente incapabili să-ți țină oamenii în mînă, ne frapase deja în toate lagărele prin care trecusem. Această carență era la fel de mare și în exteriorul lagărelor și eu cel puțin n-am văzut nici un ofițer american care să intervină pentru a face să înceteze acest balamuc. Nu s-ar putea spune că lipseau ocaziile pentru a interveni. N-am auzit niciodată zicîndu-se că s-ar fi dat curs sutelor, miilor de plîngeri care se ridicau contra abuzurilor, a furturilor,a agresiunilor, a asasinatelor chiar, comise de soldații americani în escapadele lor. Decepția noastră nu avea nimic uimitor. Ea a fost cu atît mai mare cu cît speranța a fost mai ardentă.”

De ce o sprijină Americanu’ pe Codruța Kovesi?
Din același motiv pentru care americanii au sprjinit peste tot în lume regimurile dictatoriale, sinistre prin încălcarea drepturilor omului cîtă vreme aceste regimuri au fost instrumentele de satisfacere a intereselor americane.
Americanii l-au răsturnat pe Allende,pentru că nu era de-al lor și au pus în loc pe Pinochet, unul dintre marii criminali ai secolului XX.
Deși abuzurile dictatorului Pinochet depășeau în atrocitate pe cele ale multor dictatori comuniști, americanii s-au făcut că nu le văd.
De ce? Pinochet era omul lor, cel care le satisfăcea interesele.

E limpede că America, indiferent de cine e condusă, inclusiv de Donald Trump, are interesul să susțină Sistemul de forță din România, alcătuit din persoane numite și nu alese, din persoane care conduc țara în secret, fără să dea socoteală nimănui de ceea ce fac.
O țară precum România poate fi făcută să joace cum îi cîntă America numai dacă ea e condusă nu de Parlamente, nu de politicieni, nu de persoane alese, dependente de electorat, ci de sergenți majori mesianici precum Codruța Kovesi.
Prin bulanul care e Sistemul de forță, care nu va ieși niciodată din ordinele lui Hans Klemm, America face ce vrea în România.
Cum să renunțe Americanu’ la bulanul cu care-i ține la respect pe babuini?