Grădinița din azilul de bătrâni

Nu există suferință mai cumplită decât singurătatea. Și ea nu mai este apanajul vârstei a treia, fiindcă „secolul socializării” a reușit incredibila „performanță” de a instila și infiltra singurătatea în orice suflet, fără deosebire de etate, rase, clase sociale, venituri ori convingeri. Tot mai des, solitudinii i se alătură și demența, cumplita boală a uitării, care risipește amintiri culese cu trudă și migală o viață de om și le vântură în cele patru zări, de parcă n-ar fi fost nicicând. Ce-i de făcut? Industriile se preocupă în stilul caracteristic de ameliorarea simptomelor cu pilule tot mai amare, ori de înființarea de crescătorii de vulnerabili(zați), trecuți în grija profesioniștilor și a unui personal calificat și școlit expres să umble cu „atinșii” fără să-i atingă și fără să se implice prea mult emoțional, ca să nu fie afectați la rândul lor de prea multa tristețe emanată de una dintre cele mai nemiloase boli ale civilizației: depresia.

Cu sau fără atingere – înmănușată –, cine vizitează un azil (unii îi spun „cămin”) de bătrâni îl părăsește cât se poate de atins și va găsi multe lucruri improprii, inclusiv numele instituției. Acele centre de colectare a celor rămași fără cămin, fără familie și de multe ori fără amintiri sunt mai degrabă anticamerele ineluctabilului. Fundături din care toți scapă pe una și aceeași ușă. Singurul lucru pe care-l au în comun e ușa spre… nirvana. Până atunci vegetează fiecare pe parcela lui, bifând zile în calendar și așteptând un Godot care, culmea, chiar o să treacă pe la fiecare. Am trecut de mai multe ori – în exercitarea profesiei – prin astfel de „cămine de îngrijire a vârstnicilor” și de fiecare dată mi-au lăsat un gust amar și decizia fermă de a face tot ce-mi stă în putință să evit drumul într-acolo, dar m-au și dezarmat, confruntându-mă cu inexorabila neputință în fața destinului.

Am reflectat mult la un noian de „De ce?”-uri. De ce se ajunge la o asemenea becisnicie? Pentru ce mai ții evidența zilelor devenite laitmotiv pentru „ziua cârtiței”? La ce bun o îngrijire de nota zece, dacă șansele de a recupera măcar o parte infimă din ce-ai pierdut sunt mai mici decât zero? Dacă nici măcar ridicatul din pat nu mai merită sau nu mai e posibil? Doar te lași răsucit de pe o parte pe alta și hrănit de mâini înmănușate, care-și fac datoria la minutul prestabilit (și în ultima perioadă și sub anonimatul măștilor). Odată cu revărsatul zorilor, nicio geană de lumină nu mai răzbate prin carapacea în care-ți stă închistat sufletul și nu se mai revarsă peste chipul care a uitat ce-i zâmbetul. Cu cât mai laborioasă manopera de îngrijire a trupului, cu atât mai puțin timp rămâne pentru suflet.

Tot afundându-mă în tenebrosul slalom printre „De ce?”-uri lugubre, mi-a venit în minte propriul bunic, omul căruia îi datorez enorm, mai presus de toate dragostea pentru cărți. Mi-am amintit de viața acelui om care a cunoscut mai multe zile de război și lipsuri decât de pace și îndestulare și care s-a întors de pe front împănat cu schije. Care a văzut moartea mult mai des decât îi este dat unui muritor, sortit să le supraviețuiască apropiaților nu doar pe câmpul de bătălie. A pierdut rând pe rând și ce nu posedase. Tot mai împuținat de ani și de beteșuguri, adus de grumaz, încovoiat de umeri, adus de spate, îngenuncheat și, în cele din urmă, trântit la pat de apăsarea nisipului din clepsidra pe terminate. Lua totul cum venea și se mulțumea cu amintirile care-i rămâneau la finalul fiecărei zile. Nu el se afla în așteptarea lui Godot, ci Godot în așteptarea lui. Clipă de clipă se desprindea de câte ceva și o făcea cu ancestrală naturalețe. Înarmat doar cu amintiri a învins durerile, și tot cu ele s-a retras să-și petreacă ultimele zile în patul pe care l-a cedat apoi în schimbul scândurilor ce promiteau odihna eternă. Nu l-au atins nici mâini înmănușate și nici persoane străine și mascate nu i-au vegheat la căpătâi și nu i-au fost martorii ultimelor suflări. Ci familia, mereu împuținată de pierderi și mereu reîntregită de generațiile care luaseră locul dispăruților. Aceleași suflete care i-au dat târcoale și au tras cu urechea la ce avea de spus la vremea când vocea bătrânilor conta l-au petrecut și pe ultimul drum și s-au hrănit apoi din noianul de amintiri lăsate moștenire.

De atunci s-au schimbat multe, deși n-au trecut decât câteva decenii. Viața curge astăzi pe un alt făgaș și cere tot mai multe sacrificii și sacrificați. Separă ce altădată unea, familiile au devenit simple relații contractuale între membri asupra cărora planează eterna criză de… orice. Nimic nu e destul și după toate se cere alergat. Toți roiesc pe orbite prestabilite de forțe mai presus de voința lor și de vechile tradiții. Fiecare individ își primește repartizarea undeva. Familia ca celulă de bază a societății, care să ofere membrilor un fundament moral și psihic, a ajuns desuetă, cel mult o formă de conviețuire mai mult sau mai puțin socială. Acum sunt la modă instituțiile. Din leagăn și până în sicriu ești instituționalizat și tot mai puțin familiarizat. Părinții nu au timp pentru copii și nici pentru propriii părinți, copiii nu apucă să afle decât în treacăt de existența bunicilor, bunicii se eschivează de asumarea responsabilității educării nepoților. Răsfățul bunăstării se răsfrânge asupra tuturor generațiilor și trimite mai degrabă bunicii pensionari în croaziere și cluburi pentru petrecerea organizată a timpului liber decât să-i facă să-și aloce timpul prețios îngrijirii nepoților. Cândva, însă, vine și vremea când instituția „preocupată” de seniori nu se mai cheamă „club”, ci „azil”.

Dar și așa, în societatea „evoluată” seniorii sunt măturați din calea tinerelor vlăstare de părinții înșiși, care își doresc o educație cu totul specială pentru copiii lor, nicidecum una „perimată”. Nu i-am înțeles niciodată pe părinții care refuză categoric implicarea bunicilor, a unor oameni trecuți prin viață și care și-au învățat de bine de rău lecția, în schimb, acceptă fără să clipească educația standardizată a persoanelor complet străine. Familia tradițională a fost odată, tot așa și primii ani de acasă, tot mai împuținați la număr. Entitatea numită familie nu se mai încheagă din acțiunea forțelor centripete, ci se dispersează sub influența unora centrifuge. Se sfărâmă de câteva ori pe parcursul unei vieți și naște sateliți neutri și debusolați, fără putere de decizie și fără dorință de trăinicie. Fiecare se debarasează de rădăcini, ca să poată zbura către prosperitate. O prosperitate care, mai devreme sau mai târziu, îl aduce pe fiecare în instituții de „ocrotire” ce se axează pe necesitățile grupului, omogenizat prin estomparea cerințelor individuale. (Așa să arate „socializarea?!)

În încercarea de a le ușura seniorilor povara singurătății, diverse asociații se ocupă cu închirierea necuvântătoarelor pentru vizite scurte în azilurile de bătrâni. Există studii despre efectul benefic al animalelor de companie pentru seniorii căzuți pradă uitării. Deși animalele nu pot substitui contactul interuman, ele reușesc, mai ales la persoanele în vârstă și care suferă din cauza singurătății, să le modifice percepțiile prin stimularea diverselor zone din creier: talamusul, hipotalamusul, cerebelul, amigdala și sistemul limbic. Reușesc astfel să inhibe durerile (cu ajutorul endorfinelor), să-i facă să uite de probleme sau să-și amintească de episoade plăcute petrecute în compania animalelor (hipocampul), alungă stresul și gândurile la boli și la singurătate. Patrupedele îi fac să râdă cu poftă, și se știe cât de util este râsul pentru sănătate. Se eliberează mulți hormoni benefici, drept care în unele dintre căminele de vârstnici se acceptă accesul animalelor (altele le resping, invocând riscul de boli) și se organizează servicii de vizite periodice, măcar câteva ore pe lună.

Prezența lor aduce consolare, confort și satisfacție. Torsul pisicii și simpla mângâiere reduc temporar la tăcere hormonul stresului, cortizolul, și declanșează amândurora (omului și animalului) producția de oxitocină. Experții pretind că la câini nivelul oxitocinei ar fi mai ridicat decât la pisici și că s-ar putea ca acesta să fie unul dintre motivele afecțiunii mai mari pe care ne-o poartă câinii! Tot ei mai spun și că acest fenomen nu funcționează decât cu/la animalele domestic(it)e, ceea ce se datorează unui lung proces evolutiv. Oxitocina, un hormon produs de hipotalamus și eliberat de hipofiză, se implică încă de la venirea pe lume în relația afectivă mamă-copil, dar revine și mai târziu, când cunoaștem (dacă avem noroc!) intimitatea, iubirea și atașamentul. El acționează direct pe creier, în special cu rolul de intensificare a încrederii, de consolidare a relațiilor sociale și de reducere a stresului cauzat de singurătate și de alte emoții negative. Hormonul dezmierdării și al apropierii se produce atât la mângâiere, cât și la privitul în ochi al celui mai bun prieten (bi- sau patruped), circulă prin sânge (timpul de înjumătățire este de 4-10 minute) și amplifică starea de bine. Hormonul mângâierii, al empatiei și al contactului privirilor. Ce frumos sună!

Reflectând la asta, m-a străfulgerat o idee: Ce-ar fi dacă, în loc să segregăm vârstele, am încerca să le aducem laolaltă, fie și în forma instituționalizată? Dacă, în loc să producem hibrizi microbieni pe post de arme biologice, am produce îmbinări de destine umane pe post de menținătoare ale culturii și tradițiilor. Dacă, în loc să ne programăm copiii la grădinițe încă din stadiul embrionar (altminteri riști să nu mai găsești locuri!), în loc să le căutăm meditatori ca să poată susține examenul tot mai dificil de admitere în grădinițe (!), în loc să alergăm cu ei cruciș și curmeziș de la un curs de balet/limbi străine/sporturi/muzică etc. la altul, în loc să-i încuiem în camera lor cu un morman de jucării „inteligente”… le-am implanta grădinițele (poate și centrele de plasament pentru orfani) drept în incinta azilurilor care se îngrijesc exemplar de trupul și mai puțin de sufletul bătrânilor?

Pentru toți cei oripilați la gândul interacțiunii progeniturilor cu „legumele” din astfel de centre, expun aici câteva argumente. Un prim beneficiu al apropierii sociale ar fi faptul că cei mici și-ar pierde sfioșenia și teama de mai marii „micșorați” de vârstă și dizabilități și ar învăța să le înțeleagă „ciudățeniile” și să nu se mai lase intimidați de bizareriile unor semeni pe care îi pot îndrăgi în timp record. Ba chiar ar căuta să-i ocrotească și să le oblojească beteșugurile. Cei de la capătul opus al scalei timpului ar fi catapultați în propria tinerețe, la vârsta când și-au ținut în brațe propriii copii sau și mai departe, în propria copilărie, la vârsta la care totul pare posibil și toate căile îți sunt deschise. S-ar uita cu mai mult interes în jur și ar descoperi, poate, câteva portițe uitate nedeschise și s-ar lăsa îmboldiți de noi curiozități. Sau năpădiți de amintiri dragi pe care să le (re)evoce. O astfel de apropiere ar fi o bună pregătire pentru sarcinile vieții de adult, ar contribui la vindecarea fobiilor, i-ar face mai puțin agresivi, mai echilibrați și mai empatici. Nu oricine se poate împrieteni cu oricine, veți spune. Corect, dar copiii pot fi și sunt altfel. Cel puțin înainte de a li se insufla prejudecățile.

De la vârstnici cei mici ar învăța ceva ce de la școală nu au cum să învețe, ceva nu pentru, ci de la viața însăși. Lecții pe care le pot pritoci apoi timp îndelungat, până le pricep singuri tâlcul și transformă cercurile largi pe care le făceau în jurul „fosilelor” în spoturi salutare, ori de câte ori viața îi pune la încercare. Supapa grea ca plumbul a uitării s-ar da deoparte și izvorul veșniciei ar susura din nou. Nu mică ar fi bucuria împărtășirilor, acum când timpul și-a slăbit strânsoarea și locul zbuciumului a fost luat de calm și cumpătare. Ambele generații dispun de un capital de invidiat: Și unii și alții au timp și au răbdare. Și unii și alții sunt neajutorați, dar fiecare altfel. Și tocmai aici s-ar putea înnădi firul și s-ar prinde rădăcini, fără de care aripile nu și-ar avea rostul și nu și-ar afla împlinirea. Schimbul de idei, emoții și creativitate e mult mai intens între generații decât la vârste apropiate, spun experții. Hohotele de râs ar lua locul tristeții, curiozitatea infantilă ar fi satisfăcută pe deplin de experiența senectuții, peripețiile s-ar ține lanț, noutățile ar curge șuvoaie. Sunt vârstele la care experimentarea cu… veselia e (iarăși) permisă. Distracția ar fi garantată, conexiunile s-ar face cu ușurință uimitoare.

Cea mai eficientă pilulă și armă împotriva singurătății este tovărășia. Și unii și alții ar înlocui ofertele Big Farma cu prezența în aici și acum și împreună ar putea întreprinde călătorii de vis la care singuri și izolați nu îndrăzneau să viseze. Și pentru unii și pentru alții s-ar schimba radical percepția timpului. Pentru cei mici ar trece mai repede, pentru cei mari, s-ar îndupleca să mai lase din galop. Nici cei mai pasivi și mai apatici seniori n-ar putea sta locului în preajma exuberanței. Și unii și alții ar deveni mai activi, și unii și alții ar profita de un spor de sănătate. Unii și-ar uita sâcâitoarele dureri cronice, alții pe cele acute cauzate de mici împiedicări de obstacolele presărate în regulile jocului, cu toții ar înflori și ar câștiga teren în fața betegelilor. Grădina și parcul ar lua locul camerelor sordide, mingi, roți și alte jucării ar înlocui bastoanele, îmbujorarea s-ar așterne fără deosebire pe chipuri netede sau ridate, somnul s-ar anunța odihnitor și nu s-ar mai lăsa implorat să vină sau să nu plece.

Nu doar boala tristeții, ci și cea a uitării ar putea fi fugărită. Sau pur și simplu ignorată. Cui îi pasă câte întrebări pune celălalt pe minut și câte dintre ele se repetă? Cel mult vârsta de mijloc ar reacționa cu nerăbdare sau frustrare la repetări. Vârstele extreme nu se sinchisesc. La unii se așază mai bine cunoștințele, ceilalți nu se mai simt ciudat și nici penibil că iarăși au uitat câte ceva. S-ar putea ca răbdarea copilăriei să fie cea mai bună armă împotriva frustrării și deznădejdii aduse de boala Alzheimer. Copiilor le reușește ceva admirabil: Ei iau lucrurile așa cum sunt, nu critică, nu dau verdicte și nu discriminează. Asta o fac adulții, în nemulțumirea lor, pe care o transmit apoi și altora. Pentru o ființă ingenuă, un bolnav cu Alzheimer sau cu orice altă maladie e o persoană ca oricare alta. Poate că, la rândul său, autismul ar fi la fel de privat de șanse, cine știe?!

Interferența celor două generații ar declara război îmbătrânirii și ar avea toate șansele să-l câștige. Fără medicamente anti-aging, fără chirurgie de înfrumusețare și fără alte trucuri născocite de industrii. Nu mai vorbim de transferul de înțelepciune, cultură, tradiții și obiceiuri care ar (de)curge practic de la sine. Un win-win cum rareori avem ocazia să vedem. Cu minimum de investiții materiale și maximum de câștig pe plan spiritual. A planta o grădiniță într-un azil de bătrâni e ca și cum ai planta o sămânță pe un teren fertil. Nu mică le-ar fi tuturor mirarea când, la cules, ar constata că au crescut oameni de omenie, capabili de empatie și plini de înțelegere pentru o generație pe care nu au de ce s-o ocolească. Iar părinții ar fi scutiți de a mai alerga după și a plăti pentru înstrăinarea copiilor, ajutându-i să se (auto)descopere și definească. La unii moare teama de neputință, la alții se naște compasiunea. Și unii și alții învață toleranța și (re)descoperă iubirea, acea forță motrice care înalță totul și supraviețuiește timpului și distanțelor. Dacă mângâiatul unui animal de companie calmează dureri și spirite, cât ar putea aduce mângâierile unui semen, fie el pui de om ori bunic încărunțit? Energiile se disipează armonios și pas cu pas se va simți mirajul osmozei vârstelor.

În loc ca părinții să declare cu dispreț „Ce mare lucru are de învățat un copil de trei, patru, cinci ani… de la un nonagenar?!”, ar face mai bine să cuteze să facă acel pas. Posibil ca începutul să pună ceva piedici. Posibil ca unii dintre vârstnici să considere „infantilizarea” sub nivelul lor de demnitate. Posibil și ca unii dintre copii să manifeste dezinteres și ca la ambele generații să se instaleze frustrarea. Dar e posibil și ca totul să țină de o bună organizare și implicare a factorilor decizionali din instituțiile respective și să le solicite și lor ceva timp și puțină răbdare. Însingurarea nu vine peste noapte și nici nu se lasă alungată prin simpla azvârlire laolaltă a însinguraților. Vedem asta din „marile realizări” ale și mai marelui internet. Cândva, însă, fiecare sac își va afla peticul care va stopa pe cât posibil scurgerea de amintiri și de afecțiune. Nu e atât de imposibil să găsim modalități noi de a face lucruri vechi, dar nu și învechite. Ar fi bine să facem asta înainte să dispară și ultima generație și verigă de legătură cu trecutul, fără de care viitorul devine incert. Și ar mai fi un avantaj, unul de care părinții, tot mai stresați, nu dispun. Atunci când generațiile se plictisesc una de alta, își pot spune reciproc: „Acum plec, sunt obosit! La revedere! Pe mâine!”