Horia Alexandrescu, un an în minus pentru noi…

„Rolul său în Istoria presei postdecembriste e cel de părinte fondator al presei democratice, mai ales prin disponibilitatea sa de a descoperi și lansa tineri gazetari, iviți în postdecembrism. Mulți dintre cei care sînt azi gazetari de prestigiu s-au format la școala Cronicii Române. (…) O dată cu el au murit și amintirile unui martor al marilor evenimente postdecembriste. Amărăciunea mea la vestea morții lui Horia Alexandrescu e și amărăciunea unui Istoric al clipei care știe că Horia Alexandrescu nu și-a scris memoriile. O dată cu el moare lumea așa cum a văzut-o el.” (Ion Cristoiu)

 A trecut un an de când Horia Alexandrescu a plecat. Mi-a fost, pe rând și nu în ordinea asta, șef, prieten, profesor și tată. Îl văd uneori, parcă îl și aud și îl visez bine acolo unde este acum. Nouă, cei rămași nu ne este deloc bine că el nu mai răspunde la telefon. Și nici nu ne mai sună, când vede o știre, să ne certe că am ratat-o, iar de lăudat să o facă doar cu jumătate de gură, ca să ne motiveze. Nici de sărbători nu ne-am auzit, așa cum ne sunam de Crăciun, de Revelion, de ziua mea sau de 9 aprilie, ziua dânsului.

– Șefu, ultima dată când am vorbit cu dumneavoastră la telefon a fost joi seara, cu câteva zeci de ore înainte să închideți telefonul, definitiv.
– Vă pup, Șefu! Ce mai faceți, Cum vă mai simțiți?
-Cine e? Eu, Ionuț.
-Prost, Ioane, prost. Ioane, rău…Te pup, Ioane… Ați oftat și mi-ați spus că vreți să vă odihniți. V-am lăsat să vă odihniți și cam asta a fost tot…

Țin minte că odată, când țineați Cafeneaua Politică la OTV, în celebrul apartament din Piața Romană, erați în întârziere și nu găseați loc de parcare în furnicarul de mașini. Aveați FORD-ul ăla mare cât o șalupă… Mi-ați aruncat cheile în mână și mi-ați spus: Ioane, vezi ce faci!

-Ce dracu să fac, Șefu? Te descurci, ești băiat mare, trebuie să ajung la emisiune, să te văd! Tocmai începusem școala de șoferi, transpirat, bombănindu-l pe Șefu, rugându-l pe un băiat aflat în zonă să mă ghideze, am parcat în sfârșit. Sus, în garsoniera lui Dan Diaconescu, după emisiune, de obicei stăteam în spatele camerelor.

– Ei, cum a fost? mă întreabă, cum a fost, a fost bine?
– Da…Șefu…A fost super emisiune.
-Nu, Ioane, parcarea cum a fost?

Mai că-mi venea să scot limba la dumneavoastră.
Nu ați întârziat niciodată, nicăieri; la emisiuni, la evenimente, conferințe și multe altele. Veneam în buza dimineții pe Vasile Lascăr 152, trebuia să plecăm la o filmare sau la un reportaj. Stăteați moț pe canapea, cu cafeaua cu lapte de dinainte și vă uitați la știrile de peste noapte. Și cu blestemata de țigară pe care n-ați lăsat-o.

Fel și fel de fire, cabluri, vreo trei de la telefoane, două de la laptopuri, alte trei de la camerele video și foto, tablete. Plecam pe teren. Potoleam cățeii, mâncare, bobițe, apă și ne urcam în săgeata neagră, un Volkswagen Tiguan supersonic, care ne-a purtat prin toată țara. Am ajuns într-o localitate care purta numele dumneavoastră, am făcut și poze acolo, mai țineți minte? Acum, serios vă spun, chiar nu mai puteați să întârziați o vreme, era musai să fiți prezent, Șefu?

Vă doreați o școală de jurnalism, una adevărată, în care să predea marii gazetari, pe bune. O școală adevărată, care să scoată profesioniști și nu fătuce sau guguștiuci, vorba domnului Ion Cristoiu.
– Ioane, dacă stai la etajul 10 și nu merge liftul trebuie s-o iei pe scări, nu-i așa? Până la parter ai făcut o știre.

Șefu, până la dumneavoastră și nici acum nu găsesc un om care să știe cum să se îmbrace așa cum o faceți dumneavoastră, o făceați, de fapt. Sunt sigur că și acolo sus sunteți cel mai elegant și mai cochet, așa cum ați fost și printre noi.

Cureaua ceasului de la mână trebuie să asorteze cu cea a pantalonului. Pantofii trebuie aleși anume, costumul –în caz că porți costum și îți place, la fel.
-Șefu, de unde aveți talentul de a ști cum să vă îmbrăcați, cum să vă asortați, de unde această artă la scris și dichis vestimentar?
-De la mama am învățat cum trebuie să mă îmbrac, să-mi potrivesc hainele, să le asortez. Croia și călca aproape întruna săraca de ea, ca eu și frate-meu să nu ieșim oricum pe stradă. De la tata, Toma, am învățat să scriu, cum să scriu. Eleganța o am și am moștenit-o de la mama, talentul la scris de la tata. Ce frumos îmi mai povesteați despre ei, de cartierul Uranus acolo unde ați copilărit. Mi-e dor de amintirile dumneavoastră.

A, mi-am adus aminte o altă secvență memorabilă alături de dumnevoastră. Nu mi le mai amintesc pe toate, dar încet, încet, îmi vin în minte câteva geniale. Geniale, prin reacția dumneavoastră. La o intersecție: aglomerație, ambuteiaj. A fost o vreme când ați lansat o carte – interviu în colaborare cu domnul general Ioan Talpeș, “În umbra Marelui Hidalgo”. Bunul și dragul nostru prieten, domnul Ioan Talpeș era pe scaunul din dreapta. Dumneavoastră, la volan, eu în spate, cu geamul ușor deschis.

La un moment dat, se cam uita lumea lung și tare atent la noi, iar după ce-am scăpat de semafor, natural cum numai dumeavoastră puteați s-o faceți, ați lansat-o…că două ore nu ne mai opream din râs!
-Ați văzut cum se uitau ăia la noi? Dacă la volan este jurnalistul Horia Alexandrescu, în dreapta șeful Serviciului de Informații Externe, vă dați seama cine stă în spate…

N-am fost printre primii elevi ai dumneavoastră și nici la mijloc, dar spre final, am fost, cred eu, ultimul pe care l-ați crescut.
Vă mulțumesc, Șefu!