Igiena: o chestiune de bun-simț

Cândva, un medic pe nume Billroth spunea: „Igiena nu este totul, dar fără igienă totul e nimic”. Medicul respectiv era chirurg și se pare că înțelesese destul de devreme (secolul al XIX-lea) faptul că, oricât de talentat e doctorul și oricât de reușită e operația, respectarea regulilor de igienă este un imperativ, dacă dorim ca într-un final pacientul să… nu moară. Altfel ne trezim cu intruși microscopici, precum bacteriile sau virusurile, care profită de calea de acces reprezentată de plaga operatorie și tot efortul chirurgului va fi fost de prisos.

Și de fapt acei „germeni patogeni”, așa cum sunt numiți ei în limbaj medical, pot fi evitați foarte simplu. Fiindcă ei nu obișnuiesc să meargă, să alerge, să zboare sau să înoate, ci dimpotrivă. Noi, oamenii, suntem aceia care îi „mobilizăm”, ușurându-le drumul de la A la B, uneori mai rapid și mai eficient decât și-ar imagina orice virus sau bacterie, dacă ar dispune de o astfel de abilitate. O știm de aproape două sute de ani, încă de la Semmelweis, un doctor extrem de angajat în domeniu, dar care era luat în derâdere și tratat cu dispreț de colegi ori de câte ori încerca să-i convingă să se spele pe mâini, considerând asta pierdere de vreme. Semmelweis a murit în absolută izolare socială, numele i-a rămas însă, iar învățătura sa e valabilă și astăzi. Problema este că începem s-o punem în aplicare – dacă o facem – de cele mai multe ori atunci când e deja târziu.

Numim „reflexul Semmelweis” acea tendință cvasi-automată de împotrivire în fața ideilor și conceptelor care par să contrazică obișnuința și obiceiurile încetățenite de decenii, în amintirea refuzului colegilor lui Semmelweis de a recurge la proceduri elementare propuse de acesta, refuz care a costat viața multor mii de ființe nevinovate: mame tinere și sănătoase și copii de-abia aduși pe lume. Reflexul Semmelweis persistă și în zilele noastre.

Nici pe vremea lui Semmelweis și nici astăzi nu avem nevoie de nimic nou și nici sofisticat, ci doar de calm și de un sănătos bun-simț. Calmul este totul. Panica nu face decât să conducă la greșeli. Nu pot să uit cum în laboratorul de mare securitate din cadrul institutului nostru, laborator în care se lucrează cu agenți periculoși – arme biologice –, de teamă, unul dintre colegi a lăsat să-i scape din mână o eprubetă, care s-a spart. Din fericire, eprubeta conținea o probă ce s-a dovedit ulterior a fi negativă, dar lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură dacă aceasta ar fi conținut agentul ciumei sau al antraxului, nu-i așa?

Copil fiind, îmi amintesc cum bunica mea – analfabetă – ne sfătuia să nu bem sau să mâncăm după ea (din același recipient), fiindcă nu se simțea bine și nu dorea să ne dea boala și nouă. Tot din acest motiv își trăgea baticul peste gură și nas și-și întorcea capul când tușea. Deși nu auzise de mașini de spălat vase, își opărea ustensilele de bucătărie și vasele din care mâncasem, după ce le golea de resturile de mâncare, și făcea același lucru și cu acestea, înainte de a le pune în troaca porcilor. Îmi amintesc de jalea care cuprindea o familie atunci când murea pe neașteptate un animal domestic, animal pe care în ruptul capului familia nu l-ar fi consumat, ci îl îngropa adânc undeva în fundul curții. Fiindcă instinctul și experiența generațiilor întregi le spuneau oamenilor că acel animal – care nu murise de moarte bună (ci foarte probabil de o boală molipsitoare) – reprezenta un potențial pericol pentru sănătate. Bunicile și mamele noastre umpleau casa de busuioc și văruiau pereții periodic. Scoteau rufele și așternutul la soare și găteau proaspăt la fiecare masă. Cu toții ne spălam pe mâini înainte de mese și după ce ieșeam de la toaletă.

Sunt doar câteva exemple care-mi vin acum în minte. Bineînțeles că epoca respectivă suferea de lipsa de antibiotice, de vaccinuri și medicamente, iar oamenii nu se pricepeau chiar la toate, dar învățaseră să se apere. Firește că niciunul dintre ei n-ar fi putut explica faptul că germenii bolilor se răspândesc prin tuse și pe calea aerului; nici faptul că soarele și busuiocul – ba chiar și varul de pe pereți – aveau putere dezinfectantă pentru rufe sau aerul din încăpere; la fel de puțin știau și despre eventualii intruși microscopici care alterau alimentele sau ucideau animalele. O făceau fiindcă așa îi învățaseră viața și bunul-simț.

Ce face omul modern astăzi? Cât s-a mai păstrat din înțelepciunea populară și cât se mai ține cont de astfel de reguli de bun-simț atunci când intervin banul și pofta de profit? Câte animale contaminate se vând pe sub mână și câte mâini nespălate se spală una pe cealaltă, împărțindu-și câștigul? Câte contacte nechibzuit de intime au loc cu persoane complet necunoscute? De ce așteptăm până se declară pandemia pentru a ajunge să ne spălăm pe mâini obligați de cineva? Astăzi putem explica mai totul cu studii și cercetări științifice. Ni se recomandă să ne spălăm des pe mâini, dar nu ni se explică și de ce. Un „Ca să nu ne îmbolnăvim” nu ne este suficient. Ăsta să fie motivul pentru care reacționăm prin reflexul Semmelweis?

Oare dacă am înțelege asta, am mai avea nevoie de cineva care să stea cu gura pe noi sau ne-am descurca și singuri? Dacă cineva ne-ar face să pricepem că nu contează atât spălatul pe mâini, fie el cât de des este decisiv, ci ceea ce facem cu mâinile între două spălări? Am reflecta la felul cum ne folosim mâinile cu care pipăim totul și pe care le ducem apoi la gură, nas sau ochi – clasicele porți de intrare pentru microorganisme –, direct sau indirect (vezi fumatul, mâncatul, telefonul mobil)? Cu puțină chibzuință le putem bloca oricând intrarea, ținându-ne mâinile acasă.

Măsurile de igienă funcționează doar dacă sunt înțelese. De cei care le recomandă și de cei cărora li se impun. Nu este nevoie nici de bici, nici de amenzi și nici de alte amenințări sau pedepse. Nu de panică, ci de informare avem nevoie. Dar, din câte am observat, nici specialiștii – chiar virusologi – nu au habar de ele. În mai toate țările UE există ceva ce se cheamă „igienă spitalicească”. Fiecare spital și instituție de îngrijire a sănătății are obligația să aibă ceea ce se cheamă „echipă de igienă”: o echipă special instruită, compusă din medic igienist sau infecționist, asistenți medicali și personal de laborator, care organizează periodic cursuri de igienă cu tot restul personalului, explicându-le de ce și cum trebuie să respecte lucrul elementar în sănătate – igiena. Ori de câte ori apare un caz de infecție intraspitalicească, ori de câte ori se fac achiziții sau se iau decizii de construcții, instalații, renovări etc., se consultă mai întâi echipa de igienă. Unde sunt aceste echipe în România și de ce lipsește această specialitate numită „prevenție”?