În 17 decembrie 1989, Ceauşescu i-a chemat pe membrii CPEx la ședință ca să afle trădătorii

Acuzarea CPEx-iştilor se bazează pe stenogramele celor două şedinţe din decembrie 1989. Aţi aflat amănunte despre aceste probe?

Pot scrie o carte întreagă numai pe marginea unei probleme ridicate de acest proces. Un eseu filosofic. Pornesc de la piesa de rezistenţă a acestui proces – acea faimoasă stenogramă a şedinţei din 17 decembrie 1989. Bun. Trebuie să fac o paranteză. S-au scris volume întregi despre drama cuvîntului care nu poate sesiza nuanţele. Au scris Camil Petrescu, şi Stendhal, şi Bergson. Proust are nevoie de o pagină ca să sesizeze o nuanţă. Ce se spune în esenţă? Dacă spun: îl iubesc, asta nu înseamnă nimic. E un cuvînt abstract, spune Bergson. E un instrument al utilităţii. Nu poţi să sesizezi nuanţa sufletească. Sînt milioane de feluri de a iubi. Atunci Camil Petrescu foloseşte acea faimoasă comparaţie. Ca noi să înţelegem cum eroul său Ştefan Gheorghidiu îşi descoperă nevasta în înfăţişarea ei mizeră din punct de vedere moral. Camil Petrescu spune că cercetătorii descoperă deseori în spatele unui tablou banal, curăţindu-l, o copie extraordinară. Face această comparaţie pentru ca noi să ne dăm seama că el nu poate să se exprime altfel. Este o dramă a cuvîntului. Cuvîntul este un produs al inteligenţei. Pe de-o parte, cum spunea Bergson, realitatea se află în mişcare heracliteană, curge, se schimbă de la o clipă la alta. Or, cuvîntul încearcă să surprindă, să fixeze tocmai această realitate fluidă. Apoi urmează încercarea de schematizare. Altfel n-am putea trăi. Dacă eu spun că mi-e foame în vreo zece pagini de roman, vrînd să arăt alte sensuri ale senzaţiei mele, cred că mor de foame.

Zeci de mari scriitori, Camil Petrescu, Proust, şi-au dat seama că nu pot să spune şi să redea nuanţe. Ei, atunci cum putea să redea nuanţele unei şedinţe o simplă stenogramă? Acolo au fost multe subtilităţi. De exemplu, Vlad zice: „Am înţeles, vom executa ordinul!“. Asta nu e o probă! Aşa spune stenograma…. Dar pentru asta trebuia să fie un Camil Petrescu care să facă o parantează: „A zis Iulian Vlad şi în privirile lui se citea faptul că nu va îndeplini ordinul“. În decembrie 1989 a existat un joc dublu, dar inconştient, al întregului aparat. Se putea ca cineva să fie chemat la Ceauşescu şi la sfîrşit să-i spună: „Am înţeles, tovarăşe secretar general, voi trage!“. Pe baza acestei înregistrări putem să-l împuşcăm acuma pe omul respectiv. Dar de unde ştim noi că el a tras? De unde ştim noi că el în sinea lui n-a zis, s-o crezi tu, eu nu voi trage niciodată! Şi s-a dus, s-a plimbat pe afară, a băut o cafea… N-a zis nu trageţi. Noi vom dovedi acuma, cu documente, că retragerea tancurilor a dat peste cap planul Vest. Cel care a făcut-o a fost generalul Carp, comandantul Diviziei mecanizate. Acuma sînt probe. Culmea, chiar frate-meu a fost locţiitor tehnic al acestei divizii. Carp a dat ordin, prin radio, ca tancurile din Piaţă să plece. Exista riscul ca demonstranţii să se urce pe ele şi să ia muniţia. Şi a spus: „Este ordin de sus să plecaţi!“ Dacă iau în sine acest fapt, pot să spună că generalul Carp a vrut să salveze muniţia lui Ceauşescu. Dar de unde ştiu eu că nu era un pretext? Să nu cerem prea mult oamenilor care erau prinşi în sistem. Erau cu pistolul la tîmplă. Cum era Iulian Vlad. Putea oricînd să fie împuşcat. Ce era să facă Vlad? Să spună, tovarăşe secretar general, nu voi da ordine, îmi voi da demisia? Era o prostie. Îl schimba cu altul şi nu se ştie dacă celălalt nu era mai zelos. Era un sacrificiu inutil. Nu trebuie să cerem acestor oameni, care erau în funcţiile cheie ale puterii de stat, ale armatei, să se fi comportat ca nişte revoluţionari. Erau totuşi oameni politici. Poate că tocmai acest joc dublu a făcut posibilă răsturnarea lui Ceauşescu. Dacă Ceauşescu s-ar fi confruntat cu un Executiv care spunea, nu, noi nu vă recunoaştem! el dizolva Executivul. Avea puteri dictatoriale. Acea stenogramă nu reuşeşte să sesizeze deloc nuanţele.

Pagini: 1 2