În numele tatălui. Nu ne putem apăra gândindu-ne la moarte

„Îți doresc voie bună”. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tata în 28 octombrie, 2012, dimineața. Era ziua mea. Deși îl sunam în fiecare seară și dimineață, în acea seară nu l-am sunat. În acea seară a făcut AVC și a fost găsit inconștient dimineața. A stat în comă până în 21 noiembrie. Am povestit aici despre această perioadă petrecută la ATI.

Mulți, foarte mulți ani am fost neîmpăcată și foarte supărată pe mine. „Ar trebui să fim întotdeauna atenți cum să ne purtăm cu cei din jurul nostru, căci fiecare moarte ne arată cât de puțin am făcut pentru cei duși și cât de multe am fi putut face! Nu este remușcare mai adâncă decât aceea care-i zadarnică și dacă vrem să ne ferim de chinurile ei, să ne amintim de asta la timp” – Charles Dickens. Din cauza asta am fost, pentru că mereu îmi spuneam că mai am timp, că mai avem, împreună, timp.

În ultimul an m-am dus des la el. Ședeam amândoi în fața casei și ne aminteam de mama. Pentru că, mama s-a mutat pe o stea cu mult, mult înaintea lui. În 1991.
Acum, în acest an, i-am auzit clar vorbele, aproape poruncitoare: „Să ai voie bună!”. Tata era un om glumeț, dar nu inconștient. El povestea despre ceva ce a pățit, dar din care a scăpat, firește, cu un umor de te prăpădeai de râs.
Cred că și situația actuală ar fi tratat-o tot așa, pe modelul „râdem și glumim, dar nu părăsim incinta”.

tata

Așa cum îl știu, sigur s-a dus, cu viteza luminii, că bănuiesc că așa circulă sufletele, nu au de ce să piardă timpul, pe steaua unde este mama. Și, în primul rând, sigur i-a reproșat că l-a lăsat singur 21 de ani. Reproșat în stilul lui, pentru că tata înjura. Dar drăgăstos. De exemplu, când a dat ochii cu mama, sigur i-a spus: „Biserica mamii tale de muiere, m-ai lăsat când mi-o fost mai greu. Păi, treabă-i asta ce-ai făcut tu?”. Mama și tata au mâncat toată viața din aceeași farfurie. Partea cea mai amuzantă se petrecea când erau certați. Mama se întorcea total cu spatele, tata parțial. Mama se sucea mai mult să ia mâncarea din farfurie, tata era în câștig. Când se termina, tata se uita fix la farfuria goală, mama, cu coada ochiului. „Du-te, Ană, și mai pune de mâncare!”, ceda tata. Era ceva între rugă și poruncă.

Ea zâmbea pe ascuns, pe sub un colț de năframă, și smulgea blidul cu blândețe. Când îl aducea, îl punea cu delicatețe și începea să se întoarcă spre tata. Când erau în poziții normale, știam că s-au împăcat.

Fiecare vizită la el se lăsa cu o incursiune în camera aia bună. „Și-acum, hai să-ți arăt unde-s treburile alea de înmormântare!”, decreta el și se ridica de pe scaun. „Tată, mi le-ai arătat și săptămâna trecută”, îi reproșam eu. „Corect, dar trebuie să le știi ca pe apă”. Tata a fost contabil și pentru el toate trebuiau „să puște” ca rezultatele la aritmetică.

M-a uimit mereu felul în care vorbea despre moarte, pentru că știa că vine: a luat-o mereu în glumă, nicio clipă nu s-a agățat cu disperare de viață și nu s-a lamentat.
De exemplu, discuția asta dintre noi:

‒ Oare să plătesc pe cineva să-mi aducă niște lemne pentru iarnă?
‒ Plătește!
‒ Și dacă mor până la iarnă?
‒ Dacă mori, rămân.
‒ Mai bine așa, că dacă nu mor și vine iarnă grea ce mă fac?
‒ Faci focul cu gaz.
‒ Se scumpește gazul. Da’ eu cred că o să mor.
‒ Când?
‒ Chiar exact nu știu, da’ bine că mi-am amintit, hai să-ți arăt hainele de înmormântare.

De multe ori am discutat cu el despre moarte. Tata era un credincios moderat. Avea cu mama certuri zdravene despre viața de apoi, că el spunea că nu s-a întors nimeni să povestească, deci era sceptic. Însă, orice îl întrebam despre ce face în ziua de mâine, după ce spunea, adăuga: „Dacă mă ajută Dumnezeu și-s sănătos”. Îmi amintesc perfect discuția. „Cam cum crezi că e?”, l-am întrebat eu. A stat puțin pe gânduri, apoi a râs ușor. „În mormânt, clar, rămân oasele. D-apăi, să știi, că sufletul mi-o fi cu voi, cu tine și cu copila (fiica mea, pe care a iubit-o și îngrijit-o «ca pe ochii din cap»), că numai pe voi vă am. Dar tu să ai grijă de copilă ca de uăchii din cap, m-ai înțăles?”

Au trecut opt ani. Și am ajuns vremurile în care frica de moarte ne zdrobește viața-n picioare. Azi am realizat că discuția aceea, dar și glumele lui pe tema asta, mă ajută enorm să nu trăiesc această frică de neînțeles.