În numele tatălui. Nu ne putem apăra gândindu-ne la moarte

„Îți doresc voie bună”. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tata în 28 octombrie, 2012, dimineața. Era ziua mea. Deși îl sunam în fiecare seară și dimineață, în acea seară nu l-am sunat. În acea seară a făcut AVC și a fost găsit inconștient dimineața. A stat în comă până în 21 noiembrie. Am povestit aici despre această perioadă petrecută la ATI.

Mulți, foarte mulți ani am fost neîmpăcată și foarte supărată pe mine. „Ar trebui să fim întotdeauna atenți cum să ne purtăm cu cei din jurul nostru, căci fiecare moarte ne arată cât de puțin am făcut pentru cei duși și cât de multe am fi putut face! Nu este remușcare mai adâncă decât aceea care-i zadarnică și dacă vrem să ne ferim de chinurile ei, să ne amintim de asta la timp” – Charles Dickens. Din cauza asta am fost, pentru că mereu îmi spuneam că mai am timp, că mai avem, împreună, timp.

În ultimul an m-am dus des la el. Ședeam amândoi în fața casei și ne aminteam de mama. Pentru că, mama s-a mutat pe o stea cu mult, mult înaintea lui. În 1991.
Acum, în acest an, i-am auzit clar vorbele, aproape poruncitoare: „Să ai voie bună!”. Tata era un om glumeț, dar nu inconștient. El povestea despre ceva ce a pățit, dar din care a scăpat, firește, cu un umor de te prăpădeai de râs.
Cred că și situația actuală ar fi tratat-o tot așa, pe modelul „râdem și glumim, dar nu părăsim incinta”.

Așa cum îl știu, sigur s-a dus, cu viteza luminii, că bănuiesc că așa circulă sufletele, nu au de ce să piardă timpul, pe steaua unde este mama. Și, în primul rând, sigur i-a reproșat că l-a lăsat singur 21 de ani. Reproșat în stilul lui, pentru că tata înjura. Dar drăgăstos. De exemplu, când a dat ochii cu mama, sigur i-a spus: „Biserica mamii tale de muiere, m-ai lăsat când mi-o fost mai greu. Păi, treabă-i asta ce-ai făcut tu?”. Mama și tata au mâncat toată viața din aceeași farfurie. Partea cea mai amuzantă se petrecea când erau certați. Mama se întorcea total cu spatele, tata parțial. Mama se sucea mai mult să ia mâncarea din farfurie, tata era în câștig. Când se termina, tata se uita fix la farfuria goală, mama, cu coada ochiului. „Du-te, Ană, și mai pune de mâncare!”, ceda tata. Era ceva între rugă și poruncă.

Ea zâmbea pe ascuns, pe sub un colț de năframă, și smulgea blidul cu blândețe. Când îl aducea, îl punea cu delicatețe și începea să se întoarcă spre tata. Când erau în poziții normale, știam că s-au împăcat.

Fiecare vizită la el se lăsa cu o incursiune în camera aia bună. „Și-acum, hai să-ți arăt unde-s treburile alea de înmormântare!”, decreta el și se ridica de pe scaun. „Tată, mi le-ai arătat și săptămâna trecută”, îi reproșam eu. „Corect, dar trebuie să le știi ca pe apă”. Tata a fost contabil și pentru el toate trebuiau „să puște” ca rezultatele la aritmetică.

M-a uimit mereu felul în care vorbea despre moarte, pentru că știa că vine: a luat-o mereu în glumă, nicio clipă nu s-a agățat cu disperare de viață și nu s-a lamentat.
De exemplu, discuția asta dintre noi:

‒ Oare să plătesc pe cineva să-mi aducă niște lemne pentru iarnă?
‒ Plătește!
‒ Și dacă mor până la iarnă?
‒ Dacă mori, rămân.
‒ Mai bine așa, că dacă nu mor și vine iarnă grea ce mă fac?
‒ Faci focul cu gaz.
‒ Se scumpește gazul. Da’ eu cred că o să mor.
‒ Când?
‒ Chiar exact nu știu, da’ bine că mi-am amintit, hai să-ți arăt hainele de înmormântare.

De multe ori am discutat cu el despre moarte. Tata era un credincios moderat. Avea cu mama certuri zdravene despre viața de apoi, că el spunea că nu s-a întors nimeni să povestească, deci era sceptic. Însă, orice îl întrebam despre ce face în ziua de mâine, după ce spunea, adăuga: „Dacă mă ajută Dumnezeu și-s sănătos”. Îmi amintesc perfect discuția. „Cam cum crezi că e?”, l-am întrebat eu. A stat puțin pe gânduri, apoi a râs ușor. „În mormânt, clar, rămân oasele. D-apăi, să știi, că sufletul mi-o fi cu voi, cu tine și cu copila (fiica mea, pe care a iubit-o și îngrijit-o «ca pe ochii din cap»), că numai pe voi vă am. Dar tu să ai grijă de copilă ca de uăchii din cap, m-ai înțăles?”

Au trecut opt ani. Și am ajuns vremurile în care frica de moarte ne zdrobește viața-n picioare. Azi am realizat că discuția aceea, dar și glumele lui pe tema asta, mă ajută enorm să nu trăiesc această frică de neînțeles.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „În numele tatălui. Nu ne putem apăra gândindu-ne la moarte”

  • Emoționant! Citesc printre lacrimi deoarece retrăiesc momente și regrete similare. Si tatăl meu a fost contabil dar ”a plecat” înaintea mamei cu 25 de ani. A plecat împăcat:” Lasă-mă pe drumul meu! Tu ai grijă de familia ta! Este un drum pe care nu te poți pune de-a curmezișul!” De mama eu am avut grijă timp de 25 de ani iar când a murit n-am fost lângă dumneaiei… Este regretul vieții mele! Dumnezeu să-i odihnească în pacea și-n împăcarea Lui pe toți părinții!!!!

  • apai io nustu care dintre voi e mai glumet, insa pe cei glumeti ii mai ajuta si viata sa zambeasca:)
    :))
    :))))
    opinia mea e ca Tatal zambeste ntruna!:)))
    :)))))
    e haios rau de tot!
    ce mai!, plenar haios!:)))

    ce-o mai fi ras, in sinea lui, cind i-a zis omului: din pomul ala sa nu mananci!:)))) :))))))))))))

    • “cu viteza luminii, că bănuiesc că așa circulă sufletele, nu au de ce să piardă timpul”
      …io ti am zis ca blogul maestrului e plin ocho cu filozofi!:))), dar nu m-ai crezut!:)))

      nici macar eu nu ma puteam exprima mai bine!:))))))
      chiar ca esti tare, Corazono!:))))

  • Ca de fiecare dată, atunci când scrii despre părinți, detaliile frumosului din viața în simplitate și virtute mă ating, tocmai pentru că mă recunosc în ele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *