Noul punctaj pentru teroare: „Haideți la ATI!”. Eu am fost

Văd că noul punctaj e cu „Haideți la ATI!”. Eu mă conformez. Mâine, când îi scriu ministrului Nelu Tătaru (faptul că nu mai spun Neluțu denotă că treaba e serioasă) și-l rog respectuos să îmi prezinte o poziție oficială față de medicii în care a stat ascuns un Mengele, îl rog să mă programeze și la o vizită în Terapie Intensivă. Chiar sunt curioasă de procedura de vizitare, atâta timp cât spitalele sunt aproape inaccesibile cronicilor. Cât despre cele suport Covid, acolo nu intră nici musca.

Până se va întâmpla asta, haideți să vă povestesc eu cum e la ATI, în anticamera morții, că am stat aproape o lună acolo.
Saloane de terapie intensivă înseamnă și altceva, adică acele locuri unde stai sub supraveghere după o operație mai simplă. Știu cum e și acolo. Dar vă voi spune despre acele locuri unde suntem invitați să mergem, adică unde și apa de la robinet miroase a moarte. Și unde așa a fost mereu. Mereu cu locuri prea puține.

În 2012, tata a făcut AVC. A ajuns la ATI când s-a eliberat un loc. Zi de zi stăteam lângă el, dimineața și seara câteva ore. Nu am văzut pe nimeni vesel, nici măcar în camera asistentelor, unde mai intram, nu era nimeni exuberant. Pentru că, așa cum v-am zis, acolo e moartea. La două paturi, pe diagonală, zi de zi, am văzut o fată, cam de zece ani. O veghea pe mama ei. O femeie de 45 de ani care făcuse și ea AVC. Și care, la fel ca tata și ca mulți alții de acolo, nu s-a trezit nicio clipă. Fetița o ținea de mână și spunea din când în când: „Anya, kedves anyám” (Mamă, mămica mea dragă-traducere din maghiară). Copila aia nu a lăcrimat o dată. Nu se tânguia, mai degrabă se ruga de mama ei să deschidă ochii.

În toată perioada asta, medicii mi-au spus de trei ori că tata a fost pe punctul să plece, dar l-au resuscitat. Evident, ca în orice spital, erau multe lipsuri.

Într-o zi am vorbit cu șefa de secție și am întrebat-o dacă au ce le trebuie pentru toți bolnavii. A tot ezitat să-mi dea un răspuns, dar m-a asigurat că fac tot ce pot. Am întrebat-o dacă tata mai are vreo șansă. Știam că nu are, când a fost adus la spital, o prietenă, medic, după ce l-a văzut mi-a spus: „Roagă-te să-l ia Dumnezeu cât mai repede”. Atunci am fost contrariată. Atât de mare îmi era speranța încât am început să mă interesez de un cămin care îngrijește oameni paralizați. În ziua aceea, când discutam cu șefa de secție, am simțit că s-a terminat. Ea nu mi-a spus, a zis doar că ei fac tot ce pot. M-am întors în salon, l-am privit pe tata. Și i-am vorbit. Încet, la ureche. Apoi m-am uitat la mama fetiței. Ea îi mângâia mâna și o privea cu drag. M-am dus la medicul de serviciu și i-am spus că dacă tata mai este pe punctul de plecare, să-l lase. „Trebuie să semnați pentru asta”. Până a pregătit el documentele, am stat lângă tata. L-am prins de mână și mi-am zis că dacă mi-o strânge, nu semnez. Mâna lui era inertă. M-a chemat medicul să semnez. Am luat pixul și când l-am pus pe hârtie am început să tremur. Am mâzgălit ceva. „Poate reușiți să o salvați pe doamna”, am murmurat eu. „Facem tot ce putem”, l-am auzit pe medic ca din fundul pământului. Nu am avut curaj să mă întorc la tata. Am plecat și am umblat. Nu știu pe unde, nu știu dacă m-am întâlnit cu cineva până în centru, unde m-am întâlnit cu o colegă. M-a văzut răvășită, știa de tata și m-a întrebat dacă a murit. „Nu, dar am semnat pentru asta, să-l lase să moară”.

Dimineața, când m-am dus la spital, am găsit-o pe fetiță la lifturi. Era rezemată de un perete. Am întrebat-o: „Cum e mama?”. „A murit acum”, a murmurat ea în maghiară. Am luat-o în brațe și am stat așa cu ea câteva clipe. Când i-am dat drumul, plângea. Plângea liniștit, nu în hohote. „S-a făcut tot ce s-a putut”, a murmurat ea.
Peste trei zile, singura dimineață în care am întârziat la tata, a sunat telefonul. „A murit astă noapte”.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Noul punctaj pentru teroare: „Haideți la ATI!”. Eu am fost”

  • ON TOPIC:

    Citiți, tradus în română, “Cum mor doctorii”, un articol care a șocat multă lume la vremea lui (NOVEMBER 30, 2011) și mult după, autorul, KEN MURRAY, fiind Clinical Assistant Professor of Family Medicine at USC.

    Mărturia lui KEN MURRAY completează tabloul deprimant schițat (doar) de doamna Muntean mai sus:

    https://theendofdemocracy.wordpress.com/2020/04/28/cum-mor-doctorii/

  • Nu va obositi cu Nelutu. Nu cred ca intelege. Daca intelegea, ramanea medic!

  • ce mult am lacrimat la citirea articolului.Din pacate sunt o multime de asfel de situatii.

  • Asa e,cand vrea Dumnezeu sa pleci,pleci…toti cretinii spun ca ne facem singuri soarta,ca ne hotaram destinul prin faptele noastre,un rahat,toti avem destinul scris de la nastere,si ziua cand vom pleca ne este scrisa la toti.

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Acum un secol, românii plecau pe front, la moarte. Azi, românii nici nu deschid gura de frica șefului
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog