Început de mai la Turnu Măgurele, altădată

Primăvara se arătase extrem de grăbită atunci, în 1978. Împlinisem 17 ani și până la terminarea liceului mai era destul, un „ditamai infinitul”, așa mi se părea. Nu mă zorea nimic, timpul nu mă strângea neam, curgea nedefinit. Recentul cutremur mi se ștersese din memoria neobișnuită cu solii morții. Înfulecam neghiob zilele, una după alta, într-un fel de risipire voluntară și aparent inconștientă, deloc preocupat de condiția mea școlară. Simțeam că nu intrasem în rostul căutat, că îmi ratasem cărăruia, de vreme ce clasele de „uman” se desființaseră. Rămăseseră doar cele de „real” și de specialitate tehnică: „electrotehnică și rezistență”, „mașini și utilaje” și „prelucrări prin așchiere”, bleah, cum sună! Mi se strepezește limba și azi când pronunț cuvintele astea nesuferite și abrazive. Dar nu mă dădeam de mama focului, nici pomeneală, priveam cu detașare și amuzament viața ălorlalți, silitori și cuminți, de parcă școala era ceva facultativ și distractiv. Un continuu prilej de năzbâtii, de farse nevinovate și de revolte îndărătnice, reflectate negativ și constant în carnetul de note, îndeosebi la rubrica „Purtare”. Și ce dacă, la ce-mi folosesc convenționalele calificative? îmi justificam superior, adesea flegmatic, dezinteresul niciodată ascuns. Dimpotrivă, rebel și consecvent. Oricum, n-o să mă întrebe nimeni mai târziu cât am luat la matematică, chimie, fizică sau la tehnologia materialelor… Pe de altă parte, măcar de s-ar fi nimerit un dascăl, unul singur, să mă stimuleze și să-l scoată din mine pe adolescentul curios și dornic să afle alcătuirea tainică a lumii… Tânjeam să găsesc un profesor cult și cu dibăcie pedagogică pe care să mi-l proiectez model, care să-mi însemneze prin statutul său spiritual nevolnicia imaturității zburdalnice. Găoacea de obrăznicie și noncoformism ce-mi acoperea plăpând hipersensibilitatea și instinctul de nealiniere la regulile impuse n-a fost spartă nici de la catedră, nici din băncile ocupate de imberbii aidoma mie. Ehe, e îngrozitor la pubertate să nu ți se ivească în cale mentorul, cel așteptat cu disperare. N-a fost să fie însă și destinul și-a urmat cursul lin și alăturea de preceptele rigide ale epocii. Mai târziu aveam să văd eu pe unde o apuc, deocamdată ar fi o prostie să-mi tulbur liniștea cu astfel de fleacuri…

Și uite așa venea 1 Mai, sărbătoarea oamenilor muncii, cu defilarea scorțoasă dimprejurul grădinii publice și cu mirosul de mititei, pregnant și statornic ca o fatalitate valahă. Nu știu cui i s-a năzărit să mergem la pădure în lunca râului Sâi, în aval de „Podul de fier”. Probabil că ideea drumeției i-a aparținut Silviei Popa, utecistă fruntașă și unică în asemenea inițiative generoase. Cred că la ea acasă ne-am și întâlnit, undeva la intersecția străzilor G-ral Praporgescu și Mihai Bravu, la doi pași de complexul comercial „Central”. Să ne fi adunat vreo zece colegi de an, dacă e să mă iau după fotografia la care mă zgâiesc nostalgic ori de câte ori mă izbește dorul de evadare din realitatea mereu mai căruntă. De acolo am plecat pe jos spre Oltișor, pe șoseaua pietruită ce duce la Islaz. În aceeași direcție se scurgea puhoi de petrecăreți, cu biciclete, cu căruțe sau per pedes, ca o procesiune pestriță, veselă și gălăgioasă. Doar la temeiul bâlciului, în august, bucata aia de carosabil doldora de gropi devenea într-atât de circulată. Pe nesimțite, am ajuns la dig, am lăsat în stânga „Casa agronomului”, cu răcoroasa livadă de pomi fructiferi, și am coborât în zăvoiul de plopi și sălcii plângătoare abia înverzite. Mirosea a prospețime și a veșnicie, a încremenire în miracolul vegetal. Am ochit un limpeziș, cu o poieniță neumblată, și am întins păturile. Pe un dreptunghi mărișor de poplin am pus în ordine bunătățile aduse de acasă ori târguite din magazinele socialiste de stat. Ne-am lungit în iarba necălcată și am început să tocăm vorbe. Chiar, ce-om fi vorbit în orele alea lăbărțate și tihnite? În poza pe care o mângâi cu tandrețe îi recunosc pe Adina Chilipirea, Ana Dulgheru, Ariana Giuclea, Cristina Jemna, Carolina Gâlea, Silvia Popa și Cornel Cotoia. Câtă voioșie, câtă inocență pe chipurile noastre… Cu noi este și Mircea Dumitrescu, copilul cel mai dotat al generației ’61, un tip retras și interiorizat, frizând geniul, Dumnezeu să-l ierte! La absolvirea liceului, eșecul la concursul de admitere la facultatea jinduită l-a zdruncinat peste măsură și în toamnă s-a aruncat de pe blocul turn din vecinătatea hotelului. Până în clipa aceea nu-mi închipuisem că oamenii se pot și sinucide. Tocmai el, premiantul leatului… Deși au trecut câteva decenii, moartea lui mă însoțește ca un coșmar și strădania mea de a o lămuri este zadarnică… Celelalte personaje din peticul de hârtie alb-neagră trăiesc, din fericire, dar departe de Turnu Măgurele.

În anul următor, în 1979, la vârsta majoratului deja, „grupul de la Oltișor” e mai numeros. Îi zăresc, în afara Adinei și a Anei, pe Luminița Toader, Doina Andrei, Simona Găgiulescu, Alina Kunzelmann, Doina Cârciumaru, Sandu Lămbeanu, Lulu Miertoiu, Octavian Ruscu, Viorel Ghebauer, Gabi Dorcescu, Georgică Păunescu, Tinel Istrate, Puiu Banciu, Daniel Olteanu… Apar și sticlele de bere, deh, ne emancipaserăm… Bașca rachetele de badminton, cosmopoliți de-a dreptul… Lumina se strecura pieziș printre copacii înfrunziți și figurile noastre, scăldate de razele soarelui crud, au o aură aparte. Spre seară ne-am întors în oraș, istoviți și răvășiți de fiorul dragostei sau dezamăgiți în sentimentele neîmpărtășite. Somnul se cuibărea anevoie și noaptea își ițea țepile aricioase, se târâia pâș-pâș către dimineața mahmură.

A doua zi, pe 2 Mai, în parc se organiza, la amiază, o discotecă în aer liber, în cinstea tineretului studios și harnic. Urbea forfotea, steagurile tricolore fâlfâiau patriotic în adierea domoală a vântului, ce mai, anotimpul renașterii ne îmbia la noi și noi visuri. Năzuiam să părăsim colțul acela strâmt de provincie și să gustăm din delicatesele universitare ale Capitalei, să fugim de fumul gros și înecăcios scuipat tuberculos de coșurile înalte ale combinatului de îngrășăminte chimice, să ne împlinim altundeva părelnicele legende personale… Ne găteam cu țoalele de promenadă și năvăleam gureși pe strada principală, neatinși de propaganda partidului monolitic. Cam de la „Ciupercă” și până la statuia lui „Tudorică Dorobanțu’” ne învârteam când pe un trotuar, când pe celălalt, și povesteam vrute și nevrute. Toți îi cunoșteau pe toți, orice figură străină era repede băgată în colimator și cercetată chiondorâș. Crescuserăm laolaltă și de aceea deprinseserăm apucăturile naivelor familii din comunitățile mici și închise. De aici și suficiența transmisă subliminal de cocheta și patriarhala localitate de pe malul Dunării. Ușor-ușor, aleile circulare din preajma foișorului se umpleau și muzica se înstăpânea nevricos. Un tremur colectiv se stârnea deodată și puțini scăpau de contagiosul șuvoi electric. Odată dezlănțuită, zbânțuiala se oprea cu chiu, cu vai, pe la miezul nopții. Ferecat strașnic pe dinăuntru, iscodeam senzitiv de la distanță mulțimea trepidantă, spectator imobil la un film derulat pe o pânză imensă, cu niscaiva actori principali și sute de figuranți, într-o contopire de trupuri și gesturi atât de diverse. Deasupra uriașei făpturi cu mii de capete nu se deslușea niciun nor, nicio primejdie, armonia surâdea etern. Fețele exuberante ale dănțuitorilor, elevi, studenți și nu numai, străluceau înșelător de la becurile fosforescente. Le redescopeream altcumva în baia de lumini stroboscopice și mă rugam să înțepenească acele ceasornicelor. Îmi plăcea teribil nocturnul spectacol sonor și vizual ce încingea atmosfera placidă altminteri. Numai că era cu neputință și dimineața ce se întrezărea însemna revenirea la monotonia cotidianului desenat precis și sărăcăcios, în cea mai simplă geometrie existențială.

Silit la izolarea netrebnică și poruncită global, amintirile turnene m-au trezit din apatia pandemică. Un ocol de aproape 45 de ani, o mișcare în jurul propriului meu ax, semn că „în afara noastră nu există nici drum, nici țintă. Există doar călătorie, care-l consumă și îl obosește pe călător.”[1] Nu și pe narator, întinerit brusc, așa cum se petrece întotdeauna în fiece metamorfoză născocită de mintea ce refuză să capituleze și să îngenuncheze la picioarele tiranului Cronos.


[1] Ivo Andrić, Cronică din Travnik

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Început de mai la Turnu Măgurele, altădată”

  • Daca nu am fi de un leat v-as putea fi mentorul cautat. Totusi va voi spune ce am aflat eu insumi: stiintele sunt toate la fel si sunt din acelasi trunchi; oricare dintre ele sunt cai spre acelasi adevar; nici una nu trebuie dispretuita, ci aleasa aceea pe care o iubiti mai mult si aveti afinitate cu ea, si va va deschide calea spre adevar. Cu gandul mereu la adevar, am urmat in viata diverse stiinte si ele m-au condus pe multe cai, iar la un moment dat am descoperit aceleasi lucruri, dar in alte straie. Acesta e un miracol, si asa il simt mereu si mereu cu aceeasi uimire. Am schimbat si unghiurile de vedere si la fel am descoperit acelasi adevar. Si da, aveti dreptate, cand privim fotografiile alb-negru ale trecutului descoperim in toate nu neaparat tineretea, ci o generatie de oameni pe a caror fata se citeste inocenta. Am cautat astazi in mii de poze, imagini sa gasesc macar un sambure de inocenta si a fost in zadar. Tineretea astazi e nascuta tarsita si pervertita. Mare pacat si pedeapsa. Acum imi dau seama ca pe chipurile vechi era inocenta din sufletele curate ale parintilor lor, fiindca astazi aceia cu fete inocente au dat nastere unor urati din fire, fiindca in suflet au pervertirea. De unde zicala “dupa chipul si asemanarea Lui”, adica a creatorului, in cazul acesta parintii, printre care ma numar si eu. Asa ca nu mai caut iar mahnirea ma face sa-mi iubesc si sa-mi inteleg mai mult copii.