Incursiuni prin Memorie

Barbu Călinescu: Ținem aproape…

Mă simt descoperit în faţa acestei situaţii,aşa cum este ea relatată ca scenă de familie. Adolescentul din acele zile primea din partea tatălui explicaţii în legătură cu fotografia aşezată voit în ramă. „Ce-l de aici a fost asasinat de nemţii care hotărâseră să-i ocupe ţara. Dolfus era cancelar al Austriei. Ţin aproape această poză. Simt că şi alţii pot păţi la fel, când se zbat pentru ţara lor. Sunt daţi deoparte.”
Interlocutorul meu rosteşte cu tremur în glas această evocare. Tatăl, Armand Călinescu, a păţit la fel. Mergea spre casă, în Cotroceni. Aproape de facultatea de medicină l-au aşteptat gloanţele în rafale. Primul gând al făptuitorilor – drumul spre Radio, pentru a face cunoscută fapta comisă. Un prim ministru, fost în diverse situaţii ministru ori în funcţii echivalente, zăcea fără viaţă pe caldarâm.
Barbu Călinescu asociază mărturisirii amintite şi gestul tatălui de a-l ţine pe copil departe de ameninţările vremurilor. L-a trimis la scoală peste graniţă. Tragicul eveniment s-a produs nu multă vreme, după. Avea să şi rămână acolo. Este arhitect cu diplomă la Cambridge.
– Arhitectura mi-a marcat şi înseninat viaţa. Am lucrat trei ani şi ju¬mătate la stat, cam tot atâţia la un arhitect particular şi aproape 30 la Universitatea din Cambridge. Acolo mi-am făcut şi casă, acolo locuiesc.
Îi aminteşte pe prietenii tatălui. Când a fost numit prim ministru, Titulescu, stabilit în sudul Franţei, a ţinut să-i scrie pentru a-l felicita şi a-i ura succes.
– Am o fotografie mare, frumoasă de la Iorga, cu care se înţelegea foarte bine. Scrisese: „Lui Armand Călinescu, om de curaj”.
Aşa şi-l reprezintă şi azi: un om de curaj. Convinsese pe mulţi că are de grijă la toate câte i s-au dat în seamă. Voluptatea relatării şi multele situaţii la care apelează pentru a se face mai bine înţeles nu mă îm¬piedică să aduc vorba despre acel detaliu fizic cu care s-a trezit însem¬nat. Armand Călinescu avea doar un ochi valid. Îmi oferă detaliul:din copilărie… Aşadar,toată viaţa a purtat această pedeapsă
– Un ziarist britanic i-a luat un interviu lui Carol al II-lea. L-a şi întrebat: Cum de aţi ales pe cineva cu un asemenea defect? Răspunsul regelui n-a întârziat: Ne înţelegem, este cam de aceeaşi vârstă cu mine şi omul acesta cu un singur ochi vede mai bine decât văd alţi oameni politici din ţară în prezent.
Am citit memoriile fostului premier, tipărite la Bucureşti. O viaţă mai agitată ca oricând în acel sfârşit de deceniu,care se mişca lacom pentru a împlini sfârtecarea ţării. Un anotimp în care încăpea doar sim¬ţul datoriei dusă la bun sfârşit. Mi se confesează domnul arhitect: „A fost o perioadă în care abia de mai îl întâlneam pe tata. Dacă îl vedeam 10-15 minute pe zi”. Domnul Barbu A. Călinescu cade adesea pe gân¬duri, îşi revine cu dorinţa de a se referi la toate câte ne-au atras în discuţie. Îi laud cursivitatea şi corectitudinea frazelor.
– Nu vă ascund că sunt uneori ironizat pentru că mă ţin atât de aproape de ţara unde m-am născut. Când am ocazia le spun celor din jur: În viaţa politică a unei ţări, oamenii politici vin şi pleacă, dar el, poporul, poporul român rămâne acolo, rămâne secol după secol, rămâ¬ne pentru totdeauna. şi atunci, datoria noastră, a tuturor celor născuţi în acea ţară, este nu să ne lăsăm cuprinşi de politica de azi sau de mâine,ci să ne gândim la interesele ţării, la interesele acelui popor. Un asemenea gând începe prin a-i preţui limba, istoria, cultura…