Incursiuni prin Memorie

George Emil Palade: Laureatul

Prima oară, de ce să n-o recunosc, nu prea mi-a ieşit. De fapt, nu chiar aşa cum gândisem. Eram în New York, urmăream în desfăşurare o sesiune specială la Naţiunile Unite. În acolada acelor săptămâni mă visam folosindu-mi timpul liber la dispoziţie într-un anume registru de necesar, originalitate şi, evident, de eficienţă. L-am căutat pe George Emil Palade. Profesorul. Lucra la Universitatea Yale, dar un drum până la New Haven nu mi se părea un capăt de ţară. O cunoştinţă comună s-a oferit să sondeze terenul. Dezamăgire: ca în fiecare vară, savantul participa, în Colorado, la o reuniune „de socializare” a premianţilor Nobel.

Nu dezarmez. Pornesc spre casă, nu înainte de a lăsa o listă de întrebări pe care un diplomat român se angaja să i le propună, în numele meu, la revenirea din concediu.
Peste câteva săptămâni, sunt căutat de la Aeroportul Otopeni, acolo unde lucram – la Agenţia Naţională de Presă. „Aveţi un plic de la New York, pe care îl găsiţi la biroul de informaţii”. Celor de la Centrul de presă de la ONU, gândeam, le-a rămas numele meu în Cardex şi mă gratulează cu ceva texte de interes. Rog pe cineva cu treburi pe la Otopeni să-mi aducă respectiva corespondenţă. Era un plic, deschis, în care sălăşluia o bandă de magnetofon. Vreun discurs al Secretarului General, îmi spun instantaneu. Când citesc ce scrie pe paşaportul corespondenţei, îngheţ: interviu acordat de George Palade! „Curierul”, membru al echipajului TAROM îl adusese cum i se înmânase, expeditorul, mă refer la prietenul meu, diplomatul, negândind că e cazul să „securizeze” vehiculul comunicaţional, măcar solicitând o agrafă sau un ac de siguranţă. Nu mă întrebaţi de câte ori, de atunci, nu m-am întrebat: şi dacă, totuşi, acea minusculă bandă de casetofon s-ar fi prelins prin fereastra lăsată deschisă?

Interviul, luat prin corespondenţă, a apărut în revista „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu. La venirea în ţară a savantului, am trimis un coleg de serviciu să realizeze portretul de însoţire. Ştiam de la sora sa, cu care conversasem în mai multe rânduri la telefon, când soseşte îl putem găsi. La aceiași adresă i-am trimis şi revista cu Bucureşti şi unde texul interviului, însoţit de fotografie şi un cuprinzător C.V., preluat din ultima ediţie a WHO’S WHO? Eram plecat din ţară şi am ratat prilejul de a ne întâlni.

Anul următor, pe aeroportul Otopeni. Aveam avion şi aşteptam să fim invitaţi în sala de plecare. Într-un grup de câteva persoane, agitate şi preocupate de apropierea cursei cu care plecau, zăresc un chip care mă opreşte în loc. Singurul bărbat, înconjurat de mai multe doamne. Celei mai aproape de mine îi adresez întrebarea:
– Nu cumva sunteţi doamna doctor Palade?
– Soţia domnului Profesor?
– La sora domniei sale mă refeream. Nu este aici, dumneaei a rămas dincolo de frontieră.
Mă explic.
– Vreţi să vorbiţi cu Profesorul?
Înţelesese bine.
O şi aud:
– George! Domnul doreşte să te salute.
Îmi lasă timp să descriu lungul drum al zilei către interviu. Îşi reaminteşte, cum am zice noi, datele problemei şi le comentează cu bunăvoinţă ,dar şi cu o precizare:
– Dar n-ai fost dumneata la noi acasă! Aşa era şi revin cu detaliile necesare.

Câţiva ani mai târziu sunt la Washington. În iunie 1990. Ce-ar fi să încerc din nou o întrevedere? Eram la curent cu faptul că Profesorul se mutase pe Coasta de Vest. Mai exact la San Diego. Îl sun, Acceptă fără rezerve solicitarea mea de a ne găsi pentru un timp faţă în faţă. Îmi stabileşte coordonatele de timp şi loc: sâmbăta viitoare, în biroul său de decan cu chestiuni de cercetare ştiinţifică din campusul Universităţii Loyolla.
Ajung greu, dar ajung. E drept, cu o deloc neglijabilă întârziere. Telefonul mobil nu apăruse în recuzita mea şi orice posibilitate de comunicare lipsise. Un accident de trafic pe autostradă, care nu ne-a implicat dar ne-a amânat sosirea, mă complică suplimentar şi inutil.

Ghereta de la intrarea în campus. Băiat de treabă, paznicul de serviciu mă îndeamnă să consult singur cartea de telefoane pentru a putea intra în legătură cu domnul Palade. Stupoare! Nu găsesc numele celui căutat printre cadrele didactice de la Medicină. Mă fulgeră un gând: să telefonez acasă. Răspunde soţia, doamna Marilyn Farquar. Mă lămureşte că profesorul nu e acasă întrucât are programată întâlnirea cu un domn jurnalist din Bucureşti, al cărui nume, se scuză, nu l-a reţinut. Primesc numărul de interior din campus. Domnul Emil Palade este – încă-acolo şi mă pilotează către clădirea Medicinei. Mă lămureşte şi de ce nu l-am găsit în cartea de telefon: s-a mutat de curând aici şi responsabilii de resort nu au scos încă ediţia cea nouă a lucrării în cauză.

Îl zăresc de la distanţă în balconul clădirii. Când ne apropiem, strigă pentru a fi auzit:
– Domnule Udroiu! Parcaţi acolo, în spatele maşinii mele!

George Emil Palade – 1912 – 2008 – a fost considerat din timpul vieţii „cel mai influent specialist în domeniul biologiei celulare”. Liceul făcut la Buzău, facultatea de medicină la Bucureşti. Vine la specializare, după război, în America. Lucrează la Institutul Rockeffeller pentru cercetări în medicină. Facultatea de specialitate de la Yale, unde a fost decan, îi poartă numele. În 1961 devine membru al Academiei Naţionale pentru Ştiinţă a SUA. Va primi Medalia Naţională a Statelor Unite pentru ştiinţă.
În 1974, alături de Albert Claude şi Christian Duve, primeşte Premiul Nobel în Fiziologie şi Medicină.

La Universitatea din San Diego, unde stăm pe îndelete de vorbă, s-a transferat de curând. Are în coordonare cercetarea ştiinţifică în domeniul în care este recunoscut ca o celebritate mondială. Interviul meu este plin de informaţie şi glosări privind activitatea sa întinsă pe decenii. El poate fi citit într-un volum încredinţat tiparului la începutul anilor 90: ROMÂNI LA NORD ŞI LA SUD DE ECUATOR, scos la Fundaţia Culturală Română. Lansarea acestuia s-a produs la Sinaia, unde se desfăşura o reuniune a oamenilor de ştiinţă vorbitori de limba română, din ţară ori stabiliţi peste hotare. La încheierea sesiunii pe care o condusese, Profesorul i-a invitat pe participanţi să participe la festivitatea legată de lansarea volumului.

Mi-a vorbit pe larg despre programele ce le-a iniţiat de-a lungul anilor cu scopul de a asigura o bună cotă de implicare a specialiştilor români în aria de existenţă a microbiologiei celulare. A amintit de prestaţia remarcabilă a celor doi experţi recunoscuţi – Nicolae şi Maia Simionescu, deveniţi ulterior membri ai Academiei. A schiţat necesare linii de acţiune, în stare să cristalizeze succesul scolii româneşti de medicină prin racordul necesar la universal.

Încercam să aflu: cum a ajuns atât de sus? Extrag din răspunsul primit:
– Pregătirea mea de bază în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi contactul cu o serie întreagă de oameni de ştiinţă – în mare aceasta ar fi explicaţia. Natural, mai intervine şi şansa de a alege acele probleme care-ţi permit să mergi până la sfârşitul sfârşitului. Şansa să te găseşti la timp potrivit, în locul potrivit.

Comentarii

📹 Videoblitz 📹
Loading
Invitații cristoiublog