Incursiuni prin Memorie

George Balanchine: Mr.B.

De numele lui se leagă naşterea baletului american. Ştiam asta, când prin şansă am ajuns să-l văd de aproape, să schimbăm cuvinte, cum facem în clipe norocoase, marcaţi de şansa de a-ţi fi ieşit în drum cineva coborât din tabloul de pe perete. Atunci îmi sta în faţă o statuie. Bărbat înalt, uscăţiv, meditativ, exploziv când nu te aştepţi. În complexul muzical „Lincoln Center”, New York City Center îşi are identitate proprie. Mă refer la arondarea geografică. Cum te apropii dinspre Central Park, găseşti clădirea în partea stângă a ansamblului. Aici performează trupa „New York City Ballet”. În unghi drept, înainte deci, ai în faţă scena de la „Metropolitan”. Acolo aştepţi concertele cu Monserrat Caballe şi Placido Domingo. Exact vizavi, sala de concerte unde, la această oră, tronează Leonard Bernstein, conductor emeritus, cum este trecut pe afiş.

Aici vii să întâlneşti cea mai importantă trupă de balet din America. Şi, dacă ai norocul nostru, chiar pe Maestru. Condiţia de vizitator de răsfăţ îţi permite să-i aplauzi trupa la apariţia pe scenă chiar, spuneam, să stai de vorbă cu el, să-i studiezi cu uimire comportamentul de om din spatele scenei între piesele ce alcătuiesc repertoriul serii, să te lansezi în dialoguri de ocazie. Ne permisese să pătrundem în spaţiile de intimitate scenică, acolo unde în aşteptarea reluării spectacolului, interpreţii, balerine şi balerini, îşi gestionau cu exemplară răbdare antrenamentul de final. Agitaţia braţelor, exerciţii meticuloase antrenând gleznele, rotaţia capului. Fetele îţi oblojesc meticulos muşchii picioarelor, întru evitarea oricăror viruşi termici. Toate sub privirea de observator imperturbabil a Maestrului. Amabil dar nu prietenos. Detaşat dar nu arogant. Autoritar, dincolo de orice îndoială.

Îi ştiam paşii de dinainte. Absolvise şcoala „Mariinsky”, după şapte ani de studii în clădirea sankt-petersburgheză existentă şi azi, în spatele Teatrului, apărat de statuia imensă a ţarinei Ecaterina a II-a. Strada aceea, împachetată în coloane, este ieşită din mâna arhitecţilor italieni, şi nu se poate uita niciodată. Şi asta pentru că acolo se găseşte, de un veac bine, şi mai templul baletului rusesc, laboratorul de plăsmuit stele.

Două nume i-au atins biografia. De fapt, trei. Primul dintre ei, Diaghilev, pentru care va lucra ceva vreme. Colaborarea lui cu trupa de balet rusesc de la Monte Carlo poate fi considerată drept ieşirea în Europa. Se întâmpla în 1928. Cei ce puneau în scenă reprezentaţii la malul Mediteranei erau Michel Fokin şi Vaslav Nijinsky. Omul ale cărui piese la traduceau în paşi va deveni al doilea nume de aur în biografia lui George Balanchin: Igor Stravinsky. Au ţinut aproape până ce compozitorul nonagenar a încetat să mai compună. Când eu ajungeam prima oară în America, faţada clădirii de la New York City Center era tutelată de imensul drapel albastru pe care scânteia Lira lui Orfeu. Centenarul Stravinsky intrase în istorie dar însemnul heraldic în cauză continua să menţină evenimentul proaspăt în memorie. Au colaborat de o manieră entuziasmantă. Relaţia artistică Balanchine-Stravinsky este o asociaţie între muzică şi dans. Am văzut scris negru pe alb că dacă Igor Stravinsky este considerat cel mai mare compozitor al secolului în care a trăit, Balanchine capturează calificativul suprem pentru lumea dansului. Au fost tot timpul urmăriţi de aproape în strânsă relaţie. Constatări: Stravinsky declara că vorbele îl chinuiesc. La fel Balanchine. Muzica, spunea el, există în sine, dincolo de sensul cuvintelor. Stravinsky cerea ca muzica să fie executată, nu interpretată. La rându-i, Balanchine ura interpretarea, considerând-o un păcat.

Al treilea nume însemnat în biografia fostului dansator de pe scena Teatrului Mariinsky de pe Neva: Lincoln Kirstein. A fost cel care l-a inspirat şi susţinut să creeze o şcoală şi un teatru propriu de balet. Aşa a devenit posibil ca Balanchine să se exprime plenipotenţiar, polifonic. Copleşitor. Ca om de idee, ca dascăl, ca arhitect şi constructor în trăirile dansului din secolul 20.

I-am urmărit cu respiraţia tăiată trupa urcată pe scenele de la New York şi Covent Garden. Mă urmăresc paşii de diamant comişi la vedere de acele nume propuse de Maestru eternităţii: Suzanne Farrell, Sara Leland, Merrril Ashley, Jacques d’Amboise, Peter Martin. Era promoţia prinsă de mine în plină desfăşurare.

Mr. B., cum i se spunea în epocă s-a despărţit de noi de ceva vreme. Vorbesc despre el în continuare operele. Filozofia în apărarea dansului clasic. A privit baletul sub înfăţişare estetică.
O revistă americană risipeşte eventuale dubii identitare: George Balanchine este pentru dans ce înseamnă Mozart pentru muzică.