Ne-am cunoscut la Helsinki. Îl știam după nume de pe la mijlocul anilor ‘70. Lucram la Radioteleviziune și urmăream cu interes Festivalul Enescu iar cu amicii de la Muzical comentam noutățile. Laurence Foster revenise în țara natală ca dirijor asistent la Filarmonica din Los Angeles al maestrului Zubin Mehta. Avea să revină adesea iar la sfârșitul anilor ‘90 se manifesta ca director artistic al Festivalului International George Enescu.
Era născut în 1941 -mai mic decât mine! – la Los Angeles, unde părinții, evrei din Iași, se stabiliseră în atmosfera încărcată a momentului. Întâlnirea noastră se produce acum la Palatul Finlandia proiectat de marele arhitect Alvar Aalto. S-a semnat aici de către șefi de stat și guverne din 34 de state Documentul Final al Conferinței de Securitate și Colaborare în Europa, CSCE, cum îi spuneam pe scurt, devenit OSCE. Am jucat un oarece rol în partitura acestei piese pan-europene, cu SUA de-a dreapta, cu geroasa Canadă de-a stânga. Liderii europeni și invitații lor și-au avut locul unul lângă altul, respectând ordinea alfabetică englezească, chiar pe scena în care evoluează în această seară orchestra simfonică națională a Finlandei. În această seară, la pupitru dirijoral a urcat domnul Laurence Foster, aflat în contract permanent, sistematic, cu formația finică, de drept și de fapt aflată sub autoritatea unui magistru autohton. Moș Crăciun îi zic și îi zicem toți, inspirați de înfățișarea sa de sugerând legendarul personaj de pe Cercul Arctic. Scund, vânjos, cu un cap împodobit de freză bogată, perciuni veseli și o barbă din belșug, totul alb, alb Leif Segerstam, pensionar, este astăzi conductor emeritus.
Domnul Foster este, cum spuneam, pe lista invitaților de tradiție. Mai degrabă scund, moderat la trup, cu mers așezat. Privire, ai zice, jucăușă, gata să te solicite complice la mersul notelor de pe scenă către publicul numeros. Poartă ochelari lipsiți de originalitate gratuită. Odată instalat în fața orchestrei, în care cântă și un instrumentist român, devine, autorizat de noi, de al lor. Le insuflă trăirile, respiră la unison cu ei, reclamă înfrățirea trebuincioasă vrăjii destinată sălii.
Conducerea Filarmonicii mă onorează cu un gest protocolar la finalul concertului. După ovațiile sălii, dirijorul are dreptul la clipe meritate de răgaz, consumate în cabina din proximitatea sălii. Facem cunoștință și ne strângem mana, în prezența gazdelor, este de față și „Moș Crăciun”, la un pahar de șampanie.
Ne vom revedea de atâtea ori, aici la Helsinki dar și la București. Chiar a doua zi l-am invitat la un dineu diplomatic în onoarea sa, având în preajmă personalități diplomatice, demnitari de marcă finlandezi. Întâlnirea s-a consumat la reședința ambasadorului român, numită pe perioada rămânerii mele în post Vila Tricolorul, inspirat de detaliul că prin protocol drapelul nostru național flutura zi și noapte pe catargul din imediata apropiere. Într-o paranteză mai alătur amănuntul următor: clădirea Ambasadei a primit pe aceeași perioadă numele de Casa Română. Două identități de neseparat.
Rețin că la întâmpinare oaspeții erau invitați să ridice un păhărel de …tărie de acasă. Domnul Foster mi-a repetat că domnia sa, de regulă, nu consumă alcool. Am insistat să citească ce scrie pe eticheta sticlei de la barul improvizat, ca de fiecare dată, pentru oaspeți. -Țuica? -Exact. A înțeles că vremea excepțiilor a sosit. I-a făcut, evident, mare plăcere. După o seară în care s-au schimbat păreri în cascadă, muzica ocupând un loc privilegiat am ajuns aproape de plecare. Am propus oaspeților un coniac la despărțire. Domnul Foster mi-a amintit: -Eu, nu! Scot de pe mânecă o carte câștigătoare: numele coniacului românesc este Arad. A tresărit. Soția sa, româncă, profesoară de limbi străine, este din Arad… A acceptat să cinstească cu noi, preluând paharul, prin tradiție, globular.
Cariera domnului Laurence Foster juxtapune apariții la pupitrul unor formații muzicale de prestigiu: Chicago Orchestra, Houston Symphony, Baletul din San Francisco, Orchestra Natională din Monte Carlo, Orchestra Simfonică din Ierusalim, Orchestra Simfonică din Barcelona, Orchestra Gulbekian din Lisabona.
Interpretează constant din creația lui George Enescu. Aș crede că face parte dintre cei care și-au făcut din opera enesciană un reper de marcă. Dovadă a înregistrat Integrala Enescu, inclusiv „Oedip”.
Este, de dată recentă, director artistic al Orchestrei Naționale a Radiodifuziunii poloneze. La început de septembrie au evoluat împreună la București în cadrul ultimei ediții a Festivalului George Enescu.
Sunt bucuros că îl cunosc.
Lasă un răspuns