InJustiție. „Societatea nu are dreptul ca să mă judece, dacă nu e în stare ca să mă și apere”

Sunt un om obișnuit, deci fac parte din majoritate, adică am devenit minoritar. În țara mea. În societatea mea. În fața numărului de principii ce mi-au fost insuflate pe parcursul devenirii mele.
Dar după cum observați, ocupându-se asiduu de problemele minorităților, majoritatea din care fac și eu parte a devenit, ea însăși, între timp, o minoritate la capitolul drepturi.
De ce s-a întâmplat asta? Pentru că o majoritate nu-și cere niciodată drepturile, crede că le are, prin simplul fapt că… le are. La început, chiar le are și nici nu-și dă seama când, în tumultul creat de revendicările zgomotoase și susținute ale minoritarilor, oricare ar fi ei, nevoile majorității se diluează. Uneori, până la dispariție, căci ocupați fiind să protejăm drepturile celorlalți, ale celor mai puțini, mai singuri, mai altfel, am tot pierdut din vedere că și majoritatea are drepturi. Aceleași drepturi.

Doar că pe ale mele, dacă eu fac parte din banala normalitate a majoritarilor, cine să mi le mai protejeze? Statul?

• Nu poate, pentru că minoritarii politici, prea mulți dintre ei penali, impun regula și legea și sunt mai tari decât majoritatea care nu are cazier. Și atunci, ce să mai înțeleagă majoritatea fără cazier, decât că se află de partea greșită a baricadei?
• Nu poate, dacă Statul emite doar legi prin care are grijă să nu supere Europa, iar pușcăriașii să beneficieze de suficiente condiții în penitenciare, de aer, de spațiu, de hrană – dar nu există nici o lege care să facă astfel încât nici un bătrân al României să nu se mai culce nemâncat și nici un român să nu mai doarmă pe stradă, pentru că a fost evacuat din locuința sa?
• Nu poate, când Statul găsește argumente doar pentru a justifica nevoia de a ridica, în inima Bucureștiului, pentru minoritari, o moschee uriașă – dar nu găsește nici o frază pe care să o așeze într-un cadru legislativ pentru a stabili că, în Constituția României, noțiunea de familie are doar înțelesul uniunii pe care a lăsat-o Dumnezeu, cea dintre un bărbat și o femeie?
  Și asta se întâmplă pentru că, noi, majoritarii, generoși, acceptăm prea de îndată modelele minoritare, cum ar fi faptul că, la școlile din lumea mare, pe panouri uriașe, afișate oriunde, de pildă pe holurile unei biserici transformate în școală de duminică, micuții sunt învățați, de la vârste foarte, foarte fragede, că în lume exisă numeroase alcătuiri de „familii”: familia formată din două femei, familia formată din doi bărbați, sau familia dintr-un singur părinte. Nu spun că asemenea uniuni nu pot exista, dar spun că ele își pot alege să poarte oricare altă denumire, nu-i așa? Undeva, în lista aceea, apare și familia clasică, familia lăsată, cel puțin prin definiție, de Dumnezeu, cea formată dintr-un bărbat și o femeie. Familia creată de Dumnezeu din proto-părinții Adam și Eva. Copiii se nasc normal, dar și în eprubetă. Și drepturile acestora din urmă, așa cum e legal, sunt egale cu ale copiilor născuți din iubirea dintre sexe opuse, sau măcar din executarea unui act natural – dar ce face Statul, ce facem noi pentru copiii deja născuți, abandonați prin orfelinate sau prin canalele marilor orașe, și ei minoritari, rupți din aceeași omogenă majoritate?
• Nu poate, dacă Statul are grijă să trimită jandarmi care să asigure desfășurarea pașnică a curcubeului manifestărilor minorităților sexuale pe cerul patriei majoritar ortodoxe – în timp ce oameni ai aceluiași Stat presează asupra unor mijloace din media care să înfiereze, cu mânie proletară, mitingurile, oricum ar fi apărut ele, dar care există în contra clivajului de la normalitate, cum a fost și cel a căderii în derizoriu a Justiției contemporane.

Desigur, chiar după această sumară enumerare, îmi pun întrebarea – retorică ! – ale cui drepturi sunt mai tari? Pentru că, orice am face – ați observat? numai pe hârtie drepturile sunt egale și sunt aceleași, și pentru majoritate, și pentru minoritate.

Poate că lucrurile au scăpat de sub control și, în fond, linia de demarcație dintre majoritate si minoritate a fost mereu extrem de sensibilă. Dar ea dovedește că nu întotdeauna ceea ce e nou e și mai bun, că nu întotdeauna ceea ce se explică prin „evoluție socială” nu ar însemna, de fapt, „involuție morală”, că uneori, exact ceea ce vrea minoritatea a devenit, pe negândite, voința acesteia, impusă majorității care, prea ocupată să fie generoasă și să apere drepturile celorlalți, își abandonează pe traseu, fără să bage de seamă, propriile sale drepturi.
Nu fac politică, dar mi-a atras atenția o frază spusă de un om politic contemporan: noi nu impunem reguli, dar dacă alții vor să vină la noi acasă, trebuie să ne respecte limba, credința, obiceiurile noastre. Era la momentul în care Europa cădea pradă migranților minoritari.

Vă las să îl recunoașteți. Și el, tot un minoritar dar, până dăunezi, crescut la sânul unei majorități amorfe.
De aceea spun, precum Istrate Micescu, avocatul, că societatea nu are dreptul ca să mă judece, dacă nu e în stare ca să mă și apere, cu accesași forță și același respect, indiferent dacă sunt majoritar sau minoritar.