Întâmplări românești din Albion

Nu ne-am dus în Anglia pentru distracție, ci pentru prima bătălie dintr-un lung șir de lupte, pe care eram hotărâți să le câștigăm cu pace

Zborul KLM de la Amsterdam spre Stanstead a fost anulat din motive tehnice sau din cauza vremii, nu-mi mai amintesc. Știu doar că era un sfârșit de noiembrie. Călătoream cu acte în regulă, obținute de la Ambasada Regatului Unit, ceea ce ne dădea o nonșalanță și o excitație mentală fără precedent. Eram cei cinci magnifici. A fost nevoie de vreo 30 de minute ca să depășim atacul unei crize de suspiciune care ne-a cuprins imediat cum am aflat că s-a anulat zborul: nu cumva din pricina vreunei conspirații, al unui afront la libertățile individuale, cu scopul de a ne zădărnici planurile și visele? După ce am vociferat pe la biroul de Informații și ne-am exprimat dincolo de cuvinte, prin gesticulație agitată, ieșită din matcă, frica de Occident, ne-am relaxat întinși pe jos, ațipind într-un final, pe un norișor de râs isteric, risipit în spațiul din aeroport. Fiecare cu o pernă sub cap și într-un sac de dormit primit de la gazdele noastre generoase, olandeze. Vocea care anunța îmbarcarea ne-a trezit cu noaptea în cap.

Nu ne-am dus în Anglia pentru distracție, ci pentru prima bătălie dintr-un lung șir de lupte, pe care eram hotărâți să le câștigăm cu pace. Prietenul Bruce ne-a așteptat în aeroport o noapte întreagă. Eu îl știam de câțiva ani, de pe vremea când era consultant Know How pe lângă Ministerul Justiției și colabora cu ONG-urile din România, implicate în dezvoltarea Serviciului experimental de Probațiune. Aveam încredere în el mai mult decât aș fi avut într-o agenție românească de recrutare de asistenți sociali. Prin 2000-2001 Serviciul de Probațiune s-a dezis de ‘experimente’ și a devenit serios, adică a trecut de la ONG-uri, în subordinea sau în cadrul Ministerului Justiției. După ce și-a încheiat misiunea, Bruce și-a făcut agenție de recrutare de asistenți sociali, ca să poată lua crema scuipată printre dinți de sistemele la care avea acces pe planeta Terra. La câteva zile după ce am ajuns în Anglia și am început antrenamentele cu Bruce, ne-a mărturisit visul lui:
„De abia aștept să se scrie în presa românească despre primii 5 asistenți sociali plecați în Anglia și despre succesul lor”.

Fără să cunosc detaliile, intuiam că Bruce a fost umilit și că avea nevoie să își redobândească fața. Purtam aceleași cicatrici; de aici și încrederea, respectul reciproc. Un an de zile, în așteptarea voiajului, am citit toate lecturile de seară trimise de Bruce:
Biblia numită Children’s Act 1989 și Acatistul procedurilor de protecția copiilor.

Veni și ziua interviului. Motivația lovise tavanul, prin vene curgea acum sânge de toreador, și necunoscutul își desfăcu evantaiul, acoperindu-ne ochii. Eram pregătiți de corrida. Mai trebuia doar să ne alegem vestimentația de interviu, să potrivim piesele răvășite din geamantan, culorile, după datina pământului albionic. Nimic ostentativ, provocator, fără culori care să țipe după atenție, fără mult picior la vedere. „Mușchiul creierului și personalitatea voastră să iasă în evidență, nu formele.” Așa ne-a spus antrenorul. Am optat pentru maro-brun, știind de la mama că în maro îmi stă bine.

Patru tinere doamne – domnișoare și un flăcău fain, în nuanțele cele mai grav-terne, ne-am urcat într-un tren rapid și fără compartimente (ca la clasa a treia în vremurile de tristă amintire și apuse), dar curat. După numai câteva ore am dat lovitura. Niciunul înfrânt de sistem. Țin minte că am ratat oferta unui laptop, oferit cu generozitate, dacă aș fi avut dislexie. După interviu, o englezoaică, doar puțin mai în vârstă ca mine, m-a luat deoparte, să completeze un chestionar. Una din întrebări viza dislexia, despre care nu auzisem până atunci. După tonul confidențial și plin de solicitudine al tinerei doamne, m-am gândit că dislexia ar fi un fel de boală. Imediat mi-au intrat în funcțiune automatisme de gândire și modelul cultural de Mărginime: nu e bine să te arăți beteagă, trebuie să poți munci și să te ții mândră. „Nu am dislexie”, i-am tăiat macaroana. Împăciuitoare, doamna mi-a zis că nu-i nimic, ea trebuia să întrebe, pentru că dacă aș fi avut dislexie primeam laptop, pe lângă computerul din birou. Confuzia mi se citea în priviri, perplexitatea ignoranței în raport cu această miraculoasă deficiență, care îți garanta un soi de protecție și drepturi în plus. Aproape regretam că nu sufeream de dislexie, dar nu m-am lăsat. Nu aveam dislexie și basta! Spre seară am luat trenul în direcția opusă și antrenorul nostru a ținut să ne aducă cu picioarele pe pământ, cu o doză de realism administrat în eul nostru ușor gonflat după interviu: „Va fi foarte greu, mai ales în primele șase luni. Nicio muncă pe care ați făcut-o până acum, nici toate muncile adunate laolaltă, nu se vor compara cu munca de asistent social în Anglia. Nici să nu vă treacă prin cap să flirtați cu șeful. Vi se va desface contractul imediat.”

Întorși acasă, am obținut vize de muncă pe șase luni, cu posibilitatea de a fi prelungite dacă treceam de perioada de probă. Mi-am vândut mașina de spălat de ultimă generație ca să avem bani de buzunar până la primul salariu și am împrumutat bani de bilet de avion. Șeful de la ONG mi-a dat cuvântul lui că, dacă eșuez în Occident și mă întorc în termen de șase luni, mă reangajează. Am avut încredere în cuvântul lui. Dar bunicul, veteran de război și refugiat din Cernăuți, nu a avut încredere în englezi. „O să te pună să ștergi bătrâni la fund”, mi-a spus îngrijorat, la plecare. Având studii juridice, și-a asumat un an de zile rolul de avocat al diavolului, sunându-mă cât putea de des, cerându-mi date concrete despre activitatea mea și punându-mi întrebări încuietoare despre legislație.
După un an s-a liniștit.

Primele săptămâni și luni au fost dureros de fascinante: întâmplări, evenimente cu impact violent, de mici accidente care mă făceau să-mi dau seama că unele obiceiuri, comportamente intrate în sânge, aici nu-mi erau de folos și trebuiau uitate-șterse sau puse pe o etajeră, cu bibeloul de porțelan al lui Minulescu, și înlocuite cu altceva. Un proces de învățare lentă în care trebuia să zbârnâi și să strălucești ca nou. La ieșirea din convalescență, o șansă de a descifra hieroglifele sufletului englez, un alt alfabet. Dar nu se înaintează ușor în această lectură. Au multe chei.

Când au căzut Laburiștii, șefa mi-a spus cu o îngrijorare și seriozitate care mi s-au părut exagerate, deplasate atunci:
„Voi ați venit pe timpul Laburiștilor, toată experiența voastră în această țară e strâns legată de această perioadă, ce va urma va fi diferit, va fi interesant de văzut cum vă veți adapta (cum veți supraviețui) sub Conservatori”.

‘Change is the only certainty’ pulverizează tot ce atinge, cu un sens mult mai tragic: de atâta schimbare permanentă, implementată cu ingeniozitate feroce de Conservatori, ne vom putea îmbolnăvi cu toții. Dar „noi nu, niciodată”.