Libia – sub interesele prietenilor

Se pregătește Turcia de a (re)juca un rol important în zona arabă? Strategia Turciei cu privire la Libia este de data aceasta câștigătoare sau este doar încă o încercare eșuată a Ankarei precum poziționările din perioada primăverii arabe? Contează unitatea lumii islamice în lupta cu puterile occidentale? Semnalul dat de președintele turc de a transforma Sfânta Sofia în moschee contează în lumea islamică? Este o mișcare calculată de diplomația de la Ankara sau este doar o mișcare politică internă?

În Orientul Mijlociu situația este mai mult decât fierbinte. Yemenul a mai rămas stat doar cu numele, Siria nu se regăsește, Irakul este într-o continuă reconstrucție, kurzii își doresc cât mai repede să-și vadă visul împlinit, iar în Libia războiul civil este departe de a se fi încheiat. În acest tablou sumbru statele regionale puternice au propriile lor interese. Interesele Arabiei Saudite nu coincid cu cele ale Iranului în Yemen, cele ale Egiptului cu cele ale Turciei în Libia, cele ale Turciei cu cele ale Rusiei în Siria iar lista este deschisă. Strategia americanilor de a ieși din Siria a complicat și mai mult tabloul regional, iar rapiditatea cu care Turcia a mutat în zona Libiei a lovit în interesele Franței în zona de nord a Africii.

Politica externă a Turciei în zona arabă merită o atenție deosebită. Impactul Imperiului Otoman asupra lumii arabe a produs doar pe alocuri mulțumire. Antipatiile pe care le contabilizează azi Turcia vin la pachet cu trecutul nostalgic pe când liderii locali se supuneau sultanilor de la Constantinopol.

Sprijinul de azi acordat Libiei de către Turcia vine pe fondul acestui trecut în care nu trebuie să uităm raporturile care se vor a fi păstrate ca în trecut. Principiul vasalității este cheia pe care se va construi și de acum încolo. Abil politician, președintele turc nu se pierde în detalii de COVID 19 și încearcă să-și schimbe statutul țării sale din putere regională în putere globală. Având mentalitate de Imperiu, acesta în retorica obișnuită se declară pe picior de egalitate cu Statele Unite sau Federația Rusă plecând de la principiul egalității între state. De Marea Britanie și Franța nu mai are rost să amintim. Cu puțin timp în urmă statul turc a trimis ajutoare britanicilor pentru a-i ajuta în lupta cu virusul. Dacă Marea Britanie sau Franța se pot implica în Libia și influența numirea unui guvern, Turcia de ce nu ar putea face acest lucru?

Relațiile Turciei cu Libia încep în septembrie 1953. Celâl Tevfik Karasapan este primul ambasador al Turciei în țara din nordul Africii. Acesta va ajunge ambasador la București în 1957.

Libia nu este o simplă țară. Prin prisma rezervelor sale de petrol cât și a așezării sale strategice din sudul Mediteranei mulți șacali (țări) politici își intersectează interesele mascate sub diferite argumente care au în comun ”doar binele libienilor” și stabilitatea în zonă.

Când Muammar Gaddafi a devenit prea obraznic l-a luat valul primăverii arabe. Franța a fost prima care a inaugurat o intervenție militară sub coordonarea NATO care au adus o nouă administrație ”politically correct”.

Cum această administrație nu a coincis cu interesele libienilor s-au creat premisele care au deschis apetitul intervenției în zonă și a fraților arabi. Naivitatea unor lideri occidentali care vorbeau de instaurarea unui regim democratic în Libia a provocat îngrijorarea țărilor și mai naive din Golf care poate chiar credeau că în Libia se va instaura un regim democratic.

Toți acești lideri nu au înțeles, poate nici nu s-au preocupat de faptul că islamul nu este compatibil cu democrația! Democrația din zona islamică nu cadrează cu democrația din occident! Mai mult, civilizația islamică are altă viziune, mult mai aproape de șaria decât de încercarea puterilor occidentale de a impune aici democrația! De fapt, unde există un sistem democratic în zonă? De principiul conform căruia fiecare țară este liberă să-și aleagă sistemul democratic nici că mai are rost să amintim.

Instaurarea guvernului libian de Uniune Națională a fost recunoscut de către ONU. Din păcate pentru statele puternice cu interese în Libia precum Emiratele Arabe Unite, Egiptul și Franța. Când acest guvern nu a ascultat de dorințele lor l-au sprijinit pe generalul Haftar cu scopul de a câștiga puterea. Ca o constantă a diplomației ruse, când există neînțelegeri, există și posibilitatea amestecului Rusiei în ecuație. Mercenarii Wagner sunt o realitate în Libia.

Evident, în acest amalgam de interese, Turcia nu putea sta departe. A sprijinit administrația de la Tripoli cu scopul formării unui guvern (dezinteresat??!) în Libia. Și nu oricum ci ca un model pentru țările din zonă! Pentru a fi sigură de reușită după entuziasmul din Siria, turcii au acordat și sprijin militar libienilor.

Reușita turcilor în Libia contravine intereselor francezilor. Ambele sunt membre NATO cu dispute vechi pe alte coordonate în special după ce Franța a recunoscut genocidul armean.

Pentru Turcia, orice pas pus în Orient înseamnă o consolidare a diplomației economice în special. Dezvoltarea sectorului construcțiilor îi oferă președintelui turc posibilitatea de a afirma că va reconstrui Libia. Alături de atuurile care îi apropie (religia) acestea se doresc a deveni un exemplu de cooperare și consolidare în zonă prin blocarea creștinilor de a interveni în zonă.

Pe lângă supărarea Franței, Turcia a reușit să supere Grecia și Cipru prin semnarea cu Libia a unui acord cu privire la zonele de jurisdicție maritimă.

După cum arată situația azi, Turcia este greu de scos din zonă cu toate insistențele Franței care și-a întârziat mult mutările în această zonă.