Limbajul datului din mîini

La prima mea călătorie în Anglia, am fost cazat la hotel Cora din Londra. Micul dejun e inclus în costul camerei. Cum, deseori, dimineața, mă scol înaintea celorlalți, sătul de așteptat, intru singur la masă. De la primii pași în încăpere și pînă la sosirea ospătăriței mă simt amenințat din toate părțile. Dacă îi trăsnește prin cap cuiva să-mi spună ceva în englezește? Șefului de sală, de exemplu, un domn bine, care se plimbă de colo pînă colo cu aerul de parcă ar aștepta pe cineva. Cum privirile i se îndreaptă spre mine, îl întîmpin rapid cu un zîmbet multilateral dezvoltat. La rîndu-i, zîmbește, zicînd: All right! All right! fac eu triumfător, cu sentimentul copleșitor că, totuși, mai sînt pe lume asta și lucruri în regulă. De altfel, în tot timpul vizitei am realizat ce importantă e tăcerea în viața omului. Cheia unei bune impresii într-o țară cu o limbă de circulație internațională din care nu știi o iotă stă în felul cum știi să taci. Iată, de exemplu, discuția mea de la breakfast. N-apuc bine să mă așez, că ospătărița, care parcă n-are altceva mai bun de făcut, se și înfățișează la masa mea: Hi-vi-iu-ts? Mai mult ca sigur a zis: Ce doriți? (Se pune întrebarea dacă n-a zis cumva: e cald, domnule! Nici o grijă, Anglia e țara politeții, și, în consecință, ospătărițele nu fac observații suplimentare. O constatare cum e cea de mai sus de genul, ați greșit adresa, sau, v-ați murdărit de var pe haină, se face celuilalt numai după ce ai trăit o viață împreună. Și atunci, pe ocolite.) Ridic o privire plictisită, de om a cărui viață e străbătută de la un capăt la latul de un șir obositor de: Ce doriți să luați la breakfast? Intimidată, ospătărița așteaptă. Iau lista de pe masă și, cu degetul, arăt alene în textul tipărit rîndul al doilea, pe care l-am văzut comandat ieri de cel ce știe engleză din grupul nostru. Hi-iu-sat, zice ospătărița cu solemnitate. Ahaa! Cum prefer cafeaua? Cu lapte sau fără? Mormăi la întîmplare ceva neinteligibil, fiind sigur că una din cele două variante o voi nimeri eu. (Culmea e că mi se aduce cafea cu lapte, exact ceea ce aș fi vrut.) Ospătărița e tare bucuroasă că a reușit să se descurce cu un domn atît de pretențios. Notează zglobiu în carnet și îmi zîmbește. Îi zîmbesc și eu, condescendent. Adică: da, vă înțeleg bucuria, și sînt alături de dumneavoastră!

Avantajul de a avea mîini

Numărul unor asemenea momente dificile depinde de caracterul călătoriei. Dacă ești pe cont propriu, el atinge proporții epuizante. Trebuie să faci față și altor încercări: la aeroport, pe stradă, la gară, în magazine, chiar și la toaleta publică. Pentru cine nu știe o limbă străină, idealul ar fi ca avionul să aterizeze și să decoleze în și din camera de hotel. Stînd numai aici toată călătoria, nevoia de a vorbi limba țării gazdă, sau, mă rog, o limbă de circulație internațională, ar fi redusă la minim. Ar fi, totuși, unele excepții. Ca, de exemplu, cazul cînd sună telefonul. S-ar putea să fie o greșeală. S-ar putea să te caute cineva tocmai pe tine. N-are importanță. Ridici receptorul, zici I’m sorry, și-l trîntești la loc, de parcă ar frige. Din fericire, chiar călător în străinătate fiind, rămîi, totuși, om. Și în această ipostază, dispui de un instrument infailibil de comunicare: mîinile. Dacă nu cumva ești ciung, te poți înțelege pînă la urmă cu oricine. Chiar și cu un marțian. Există, zic specialiștii, un limbaj al mîinilor. Pentru un dialog minim în străinătate, adică unul suficient ca să nu mori de foame sau să nu te scapi pe tine, nu-i nevoie să fii nici surdo-mut, nici pantonim.

În seara sosirii mele la Seul, am ieșit să cumpăr mere. Spre norocul meu, acestea se dădeau și cu bucata. Am desfăcut cît mai expresiv posibil cele zece degete în fața primului vînzător întîlnit în cale. Voiam să cumpăr mai multe mere. Cum n-aveam însă decît zece degete la cele două mîini a trebuit să mă mulțumesc și cu atîtea. La Viena m-am așezat la măsuța unei berării din centru. Imediat a răsărit lîngă mine o tînără dotată cu un șorțuleț cochet și un pix atîrnat de șold cu un lănțișor. Avea aerul imperios al unui agent de circulație care-ți cere carnetul. Eu însă nu eram atît de tîmpit încît să cred că intrasem acolo cu mașina în ciuda semnului care interzicea acest lucru. Isteț ca orice român în străinătate, mi-am dat seama că era ospătărița. – O bere! i-am zis, pe românește, dublîndu-mi discursul cu ridicarea unui deget, urmată de semnul răsturnării unei sticle pe gît.

Pagini: 1 2