Memoriile unui ambasador american la București (partea a doua)

În volumul său de memorii, Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină, Alfred H. Moses, fostul ambasador al Statelor Unite ale Americii la București în perioada 1994-1997, saltă voalul diplomatic de pe multe întâmplări care au marcat istoria recentă a României și creionează cu iscusință portretele unor politicieni dâmbovițeni. Nu lipsite de tâlc sunt și impresiile despre năravurile și moravurile locului, ceea ce face din cartea sa o lectură captivantă.

O dezvăluire șocantă: „În martie, FBl-ul părea să fi identificat un terorist arab care locuia în România și care fusese implicat în 1985 în deturnarea zborului TWA. În timp ce aeronava se deplasa dinspre Atena spre Roma, niște teroriști șiiți, care făceau parte din Hezbollah, au forțat avionul să aterizeze în Beirut. Pe 14 martie, am însoțit FBI-ul la o întâlnire cu Virgil Măgureanu, directorul Serviciului Român de Informaţii, SRI, care a fost de acord să coopereze în ceea ce privește confirmarea identităţii suspectului. Dacă suspectul avea să confirme acuzaţiile, aveam să-l transportăm cu un avion direct în Statele Unite. Avea să fie un subiect major, dar mă îndoiam că suspectul avea să se dovedească a fi vinovat. Cel mai probabil fuseserăm mobilizați degeaba de un informator. Așa a și fost. Din păcate, nu era prima oară când FBI-ul plătea un informator pentru o escrocherie”. De parcă n-ar fi îndeajuns, aflu din filada lui Stelian Tănase, Repertoarul amorului, că după decesul faimoasei actrițe Jean Seberg, „FBI-ul a recunoscut public că a hărțuit-o și a mințit în privința ei, la ordinul lui John Edgar Hoover – mort între timp -, pentru a o discredita și anihila.” Wow ! Și noi care privim la FBI ca la farul călăuzitor…

*

De luat aminte: „Președintele Iliescu a ascultat răbdător, dar apoi s-a lansat într-o diatribă. Obrajii i s-au înroșit și cuvintele au început să curgă. Nu mai era întru totul stăpân pe sine. l-am aruncat o privire lui Jonathan, care stătea pe marginea scaunului, mușcându-și buza de jos, afișând o expresie îngrijorată. În cele din urmă, președintele Iliescu a spus: «Domnule ambasador, nici măcar Brejnev nu ne vorbea în felul acesta». l-am răspuns: «Domnule președinte, sper că sunt un prieten mai bun al României decât Brejnev». A recunoscut că acest lucru este adevărat, iar întâlnirea a continuat într-o manieră mult mai amiabilă. Iliescu a declarat că fusese foarte franc pentru că mă considera un prieten, la care eu am dat afirmativ din cap”. Pe naiba, ce prietenie să aibă un elefant cu un șoricel? În altă ordine de idei, ce mi-e Brejnev, ce mi-e Biden…

*

„Din motive de securitate, întâlnirile săptămânale ale echipei erau ţinute într-o «bulă» cu o mașină de sunete care amortiza vocile, astfel încât cuvintele rostite de personal să nu poată fi interceptate de instrumentele serviciilor secrete române – cu toate că majoritatea chestiunilor discutate în cadrul întâlnirilor fie erau cunoscute deja Guvernului român, fie nu erau extraordinar de sensibile. În ciuda aversiunii mele față de marile «discuţii secrete», am descoperit că întâlnirile echipei de țară sunt valoroase pentru consolidarea lucrului în echipă și pentru o mai bună coordonare între membrii personalului ambasadei. Această practică avea să devină ceva constant în fiecare săptămână a șederii mele la București”. Să hotărăști, ca străin, soarta unei țări dintr-o bulă numai în patria lui Bulă e cu putință…

*

„Prima mea întrebare adresată lui Tinca a fost cum avea de gând Guvernul României să plătească pentru cele nouăzeci și șase de elicoptere Cobra pe care urma să le producă în colaborare cu Bell. Suma era mai mare decât întregul buget al armatei române”. Deh, ca-ntre partenerii strategici… Generoasa Americă, nu ?

 *

„Odată cu moartea mult detestatului Ceaușescu, România a fost cuprinsă de neorânduială. Spre deosebire de ceilalți sateliți sovietici, nu exista niciun Guvern democratic sau dizident în așteptare, pregătit să preia frâiele. Ca să spunem lucrurilor pe nume, Ceaușescu a mituit Statele Unite şi mare parte a Occidentului cu politica lui de independență față de Uniunea Sovietică, acest lucru lăsându-i mână liberă să elimine orice formă de opoziţie sau de dizidenţă internă”.

Ca să mituiești e musai să-l dibuiești pe mituit, altminteri vorbim ca să ne aflăm în treabă. Detestabil este nu doar cel care dă, ci și cel care ia ! Îndeosebi ultimul …

*

„În timp ce treceam prin fața șirului de oameni care ne întâmpinau, am fost tras la o parte de Ioan Talpeș, șeful Serviciului de Informaţii Externe al României, care voia să mă asigure încă o dată că SIE își încetase operațiunile de spionaj în Statele Unite; nici nu mi-a trecut prin minte să cred contrariul. Talpeș mi-a spus că Mihai Botez, actualul ambasador al României în Statele Unite, făcuse din încetarea operațiunilor SIE în Statele Unite o condiţie pentru a accepta funcţia de ambasador”.

O fi valabil și invers, adică și CIA să-și sisteze „activitățile prietenești” la noi ? Am serioase rezerve…

 *

„Am acordat sprijin fundației, însă ideea de a reinstaura monarhia era aproape o nebunie – un rege era ultimul lucru de care avea România nevoie”.
Culmea, cei care îi așteptau pe americani de o juma’ de secol erau aceiași cu cei care îl doreau pe Regele Mihai în fruntea statului…

*

„Restul prânzului a fost alocat nemulțumirilor lui Năstase privind criticile «nedrepte» care i se aduceau în presa românească. Mi-a spus că presa a raportat că avea patru apartamente, când de fapt avea doar două. A dat vina pentru dezinformare pe directorul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu – încă una dintre nesfârșitele neînțelegeri politice românești”.

Altă dimensiune a războiului româno-român, blestemul din care ne tragem toate relele și neisprăvirile…

*

„În acest spirit, l-am convins pe omul de afaceri kuweitian (iordanian, n.m.) Fathi Taher, care trăia pe atunci la București, să cumpere Hanul lui Manuc, o clădire veche de mai multe secole, care constituia inima Lipscaniului, și să investească în alte îmbunătățiri ale zonei. Visul meu a devenit realitate un deceniu mai târziu. Lipscani este astăzi un hotspot al Bucureștiului. (…)

Eu făcusem afaceri de anvergură în domeniul imobiliar în Statele Unite, așa că aceasta era chiar aria mea de expertiză. Eu, Fathi și Mike am redactat o propunere prin care Fathi avea să construiască în întregime o școală, fără niciun cost pentru Statele Unite, în schimbul unui contract de închiriere, cu opțiunea de a o cumpăra la un preț nominal la finalul unei perioade cuprinse între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. Acest lucru i-ar fi acordat lui Fathi ceea ce căuta, finanţare, iar el putea include costul construirii școlii în preţul de achiziţie al unităților rezidenţiale, însemnând că prețul de închiriere a școlii urma să fie mai mic decât suma necesară pentru a amortiza împrumutul. Fathi a considerat pe bună dreptate că școala urma să fie un punct de atracţie important pentru familiile cu copii de vârstă școlară, ceea ce ar fi dus la creșterea cifrelor de vânzare a unităților rezidențiale. Mike a pus la punct detaliile după ce eu am părăsit Bucureștiul. Mai târziu am vizitat școala. Era o adevărată bijuterie. Campusul fusese proiectat de Colden Florance, o arhitectă de la Washington cu o reputație excelentă, care primise contractul de la Fathi pe criterii de merit. Începând cu 2018, Școala Americană, cu predare de la grădiniță la clasa a XII-a, are mai mult de 800 de elevi înscriși pentru semestrul din toamnă”.

Vasăzică, acesta era secretul „dibăciei” în afaceri a răposatului Fathi Taher, verigă importantă și în privatizarea hotelului Marriott…

*

Găsesc și un fragment care mă trimite în urmă cu vreo trei decenii: „Corporaţia Marriott a pierdut afacerea Intercontinental, dar mai târziu a fost aleasă, prin îndemnul nostru, să managerieze un nou Grand Hotel (stabilimentul se numea atunci Hotelul Delegațiilor Oficiale, cum îl botezaseră comuniștii, nota aut. ), lângă Ministerul Apărării din București, un hotel de 500 de camere, care adăpostea și o clădire de birouri. Partenerii financiari erau un grup austriac, care implicase și români «iniţiaţi» în afacere. Eram în continuare nevoiţi să contracarăm obiecțiile ministrului apărării Tinca, potrivit cărora proximitatea hotelului de Ministerul Apărării ar permite «spionilor» să tragă cu urechea cu ajutorul unor instalaţii electronice sau să folosească telescoape puternice pentru a citi documente secrete. L-am convins că acest lucru era puțin probabil. Dar în România nu poți să știi niciodată dacă astfel de îngrijorări sunt reale sau doar niște vicleșuguri. Diplomaţii noștri de la Paris și-au exprimat multă vreme neliniștea privind proximitatea Hotelului Crillon, aflat pe o stradă îngustă vizavi de ambasada noastră”.

Ei bine, obiecțiile cu pricina au făcut subiectul unei anchete penale, dosarul fiindu-mi repartizat mie. La capătul cercetărilor am dispus neînceperea urmăririi penale și iată că timpul mi-a confirmat decizia…