Mîndria de a fi fost gazat de jandarmi în Piața Victoriei mai eficientă decît mîndria de a fi fost bătut de mineri în Piața Universității

Numărul 2, din 13 februarie 1990, al săptămînalului Expres, dezvăluie prin caseta redacțională că eram deja oficial redactor-șef. Cornel Nistorescu apare ca director, pe pagina întîi, chiar sub titlul ziarului. Spun, oficial, deoarece, deși caseta numărului anterior, primul număr al publicației, mă consemnează printre redactori, fără a-mi preciza funcția, plasarea mea primul, înaintea redactorilor înșirați în ordine alfabetică, spune că eram deja de la primul număr redactor-șef. De altfel, primul număr, asemenea tuturor numerelor pînă cînd am plecat la Zig-Zag, mărturisește viziunea mea asupra unei gazete. Cum am împărțit cu Cornel Nistorescu conducerea publicației încă de la primul număr, lectura făcută azi colecției, de pe pozițiile depărtate ale unui Istoric al presei, surprinde în același număr prezența a două stiluri diferite de a face gazetărie. Al meu, definit prin ironie de tip caragialian, prin atenția acordată faptului senzațional, și al lui Cornel Nistorescu, în care se regăsește personalitatea postdecembristă a gazetarului care conduce azi Cotidianul: seriozitatea de tip ardelenesc în abordarea realității, poziția tranșantă față de politicieni, virulența pamfletară. Această realitate, descoperită azi după 30 de ani de presă postdecembristă, mă îndreptățește să-mi asum pastila din pagina a 7-a a numărului din 13 februarie 1990 intitulată Fiecare cu morții lui:

„Sirena chiotă-n durere / Deși-i străpuns de baionetă / Vasile Roaită, ea mai sună, / El stă cu pumnul pe manetă. / Pe ochi îi cade o șuviță, / Sub el genunchii-i se apleacă, / Sirena sună înainte / Și niciodată n-o să tacă!” – Mihai Beniuc, GRIVIȚA, (1954).

„L-au îngropat în malul Tisei joase / Dar nu știam că sînt atît de alunecoase / Și cum lucrează umezeala-ntruna / Mușcînd din el ca din lumină luna / Unde sorbitu-l-a ca suferința plînsul / Spre miazănoapte țara odihenește-ntrînsul.” – Ioan Alexandru, IULIU MANIU (1990)

Din cîte se vede sînt puse alături două strofe mediocre din două creați mediocre, depărtate în timp, dar apropiate prin gen:
Poezia propagandistică pretins militantă.

În 1954, Mihai Beniuc bocea mortul Vasile Roaită. În 1990, Ioan Alexandru bocea mortul Iuliu Maniu. Iuliu Maniu murise ca un erou în închisorile comuniste. Vasile Roaită murise ca un agent al Siguranței. Prin pastilă eu nu-l ironizam pe Iuliu Maniu. Îl ironizam pe cel care croșeta poezie mediocră pe seama destinului tragic al lui Iuliu Maniu. Mult mai important semnala un fenomen abia schițat în februarie 1990, dar care avea să ia proporții uriașe în anii următori. E vorba de exploatarea propagandistică, prin nimic deosebită în stupizenia ei de exploatarea de pe vremea comunismului, a trecutului în interesul prezentului. Ioan Alexandru era un mare poet. În versurile hohotitoare despre Iuliu Maniu era însă un simplu propagandist. Nu numai el, dar și alți lideri PNȚCD, se grăbeau să-și așeze la temelia capitalului politic martirii de pe vremea comunismului. Trecutul tragic al liderilor PNȚ era însă invocat nu din sincerități profunde, ci din interese politice. Ion Iliescu și echipa FSN-istă erau denunțați de partidele istorice drept urmași ai comuniștilor care uciseseră în închisori pe cei care luptaseră pentru libertate. Jelirea martirilor folosea ca suliță pentru împungerea adversarului politic. Dar și ca piedestal pentru liderii țărăniști de după decembrie 1989, demni urmași ai celor asasinați de comuniști. Era la vremea respectivă un climat de sfințenie absolută cînd venea vorba de martirii închisorilor comuniste. Se înțelege că Expres își asuma riscuri enorme atacînd folosirea politică a trecutului tragic pentru interese politice meschine din prezent.

Nu era singurul risc.
Chiar de la primul număr publicația Expres critică fără menajamente noua Putere, slujită cu abnegație de presa de stat, fostă comunistă, năpîrlită peste noapte democratică. Expres era o publicație particulară. A lui Mihai Cârciog și a lui Cornel Nistorescu. Eu eram un simplu angajat al trustului. În timp ce ziarele de partid și de stat se lăfăiau în sediile luxoase date de PCR pe vremuri, beneficiau de redactori cu experiență, dar mai ales de cotă de hîrtie (o chestiune dramatică la începutul lui 1990), Expres beneficia de cîteva cămăruțe în clădirea Universului, închiriate contracost.

Pastila ironică față de un fenomen pe cale de a se dezvolta făcea parte dintr-o campanie de bășcălie a publicației, coordonată de mine (Cornel Nistorescu coordona campaniile care atacau noile realități de pe poziții serioase, militante), sub semnul credinței că noul regim își crea propriile ticuri, propriile clișee, prin nimic deosebite în stupizenia lor de clișeele fostului regim. Pe ultima pagină Expres găzduia rubrica de note scurte, răutăcioase, intitulate Picătura chinezească. Numărul 1 din 7 februarie 1990 tipărește această pastilă:

„Schimb de trenuri între președinți

Șeful trenului prezidențial, după prezentarea faimosului mijloc de călătorie, a propus ca acesta să fie pus la dispoziția «noilor conducători». Întrebarea noastră: și să circule pe vechile linii ferate sau să se construiască una specială numai pentru ei?”

Pentru a submina ironic noul regim apelam la raportarea la trecut. Numărul din 13 februarie 1990 publică rubrica Nimic nou sub soare:

„Dar iată că toate avansurile pe care le-am făcut capitalului străin – stabilizarea, modificare regimului de colaborare a străinătății etc. – s-au dovedit – pînă acum cel puțin, inoperante.

Capitalul străin nu vine. Sau nu vine decît în condițiuni de rentabilitate aproape oneroase pentru noi. Cercurile financiare păstrează încă o rezervă din cele mai accentuate; iar «punerea în valoare» întîrziază.” (Nae Ionescu, Dezamăgiri, în Cuvîntul, 3 ianuarie 1930).

La 8 noiembrie 1945, P.N.Ț. și P.N.L. au organizat în Piața Palatului, de ziua Regelui (Sfîntul Mihai) o amplă manifestație împotriva guvernului dr. Petru Groza de orientare comunistă. Au participat masiv elevi și studenți, climatul liceal, cît și cel universitar fiind anticomunist. Manifestația s-a soldat cu morți și răniți. Una dintre cauzele gravelor evenimente poate fi înțeleasă din acest dialog susținut de Teohari Georgescu, Ministru de interne și fruntaș comunist cu ziariștii români și străini:

«ÎNTREBARE: Vă întreb dacă știți dvs. că autocamioanele cu care au venit lucrătorii au venit în viteză, intrînd în populație, în mulțime (…)

D. MINISTRU: Toți martorii care au văzut intrînd mașinile în Piața Palatului au putut observa grija conducătorilor de a nu lovi pe nimeni dintre cetățeni».

Scenariul cu camioanele pline de lucrători ne e cunoscut de undeva. Ați ghicit! De la demonstrația anti Front din 28 ianuarie 1990. Se pare că unor lideri ai F.S.N. le-a plăcut mult ce-au văzut în tinerețe și copilărie.”

Incursiunea în realitățile primelor luni de presă postdecembristă interesează istoria presei. Eu însă m-am întors la pastila Fiecare cu morții lui, pentru a semnala că în primele luni ale lui 1990, la începutul postdecembrismului, s-au pus bazele unui nărav politic de amploare:
Folosirea fără rușine a trecutului mai mult sau mai puțin depărtat în interesele prezentului.

Fiecare cu morții lui a fost doar începutul.
Au urmat în cei 30 de ani Fiecare cu bătuții lui, Fiecare cu arestații lui, Fiecare cu răniții lui și mai nou Fiecare cu gazații lui.

La vremea respectivă, nici FSN-iștii nu ședeau cu mîinile în sîn. Presa de partid și de stat era plină de jelanii închinate martirilor Revoluției și de ode închinate celor care-i luaseră locul lui Nicolae Ceaușescu, în frunte cu Ion Iliescu. Țărăniștii nu fuseseră la Baricada de la Dallas. De aceea, ei apelau la martirii din închisorile comuniste. Feseniștii nu aveau martiri în regimul comunist. De aceea apelau la morții de la Baricadă. Pe măsură ce înaintăm în postdecembrism, numărul morților și răniților folosiți ca temei de legitimare politică prezentă crește. Mineriada a adus cu sine un număr uriaș de politicieni care s-au putut făli c-au fost bătuți de mineri. Mulți oameni de cultură și mulți ziariști au înlocuit numărul de cărți publicate cu numărul de bastoane primite de la mineri. În paralel, s-a ivit și s-a format Fenomenul Fiecare cu piața sa. Comuniștii invocau drept moment al martirajului eroic care-i îndreptățea să conducă țara, Grivița 1933. Feseniștii, Piața Revoluției din 22 decembrie 1989. Comuniștii trecuseră eroic prin ploaia de gloanțe a jandarmilor. Feseniștii, prin ploaia de gloanțe a teroriștilor. Opoziția la FSN a făcut din Piața Universității o școală a eroismului mai puternică decît cea prezentată de comuniști ca fiind Doftana. Începînd cu februarie 2017, Piața Revoluției și Piața Universității sînt înlocuite cu o nouă Piață: Piața Victoriei. Am fost la demonstrațiile din Piața Victoriei împotriva lui Liviu Dragnea e o replică fudulă care ia locul replicii tot fudule Am fost la demonstrațiile din Piața Revoluției împotriva lui Nicolae Ceaușescu și Am fost la demonstrațiile din Piața Universității împotriva lui Ion Iliescu. O întreagă generație de politicieni – cei din USRPLUS – au mutat centrul revoluționar al României din Piața Universității în Piața Victoriei. Comuniștii s-au mîndrit că au fost reprimați la Grivița în 1933. Feseniștii s-au mîndrit c-au fost bătuți, răniți și chiar uciși în Piața Revoluției de brutele lui Ceaușescu în 1989. Țărăniștii s-au mîndrit c-au fost bătuți de mineri în 1990 în Piața Universității. USRPLUS-iștii se mîndresc pe rupte c-au fost gazați de jandarmii lui Liviu Dragnea în Piața Victoriei. A fi fost gazat, bătut, a fi fost pur și simplu în Piața Victoriei pe 10 august 2018 înseamnă mai mult decît a fi fost arestat și bătut de zbirii de la Siguranță și mai mult decît a fi fost bătut, rănit, călcat de șenilele tancurilor la Dalles și mult mai mult decît a fi fost bătut de mineri în Piața Universității.

Cine nu a fost gazat în Piața Victoriei își dă cu pumnii în cap acum că n-a avut acest noroc. Ludovic Orban, de exemplu, moare de ciudă că nu se poate făli pe toate drumurile, precum Rareș Bogdan, c-a fost gazat în Piața Victoriei.