Mircea Maliţa | Emil Răzvan Theodorescu

Eram în Aula Academiei, la o sesiune consacrată lui Noica. Moderatorul avea plăcerea unor ligamente pentru introducerea următorului vorbitor. În cazul de faţă evocă o după amiază de pe când lucra, alături de Noica, la Centrul de logică al Academiei. Acesta i se adresează cu o invitaţie: „Conferenţiază la Facultatea de matematică un tânăr care explică, prin metode specifice, un fapt istoric – victoria lui Mihai Viteazu asupra turcilor la Călugăreni putea fi anticipată matematic. Mergem împreună?”. Tânărul conferenţiar – Mircea Maliţa – demonstra posibila victorie asupra otomanilor. Urma la cuvânt, evident, profesorul. La 16 ani, flăcăul venit de pe Crişuri se dovedea un împătimit de matematici. La 20 de ani prelua o primă funcţie la nivel naţional: lider al studenţilor adunaţi în temporara asociaţie UNSR. După 35 de ani îl găsim în diplomaţie. Abia trecuse de 40 de ani când este numit ministrul Învăţământului. Vârsta îşi imprimă semne distinctive. Trecut de 90 de ani, Mircea Maliţa are părul alb-alb, se deplasează greu şi are uşor spatele aplecat. Ar putea fi la mijloc, mă gândesc, poverile de muncă cu care l-a gratulat viaţa în lungul drum al zilelor prin noapte. Ar fi rămas cu siguranţă acel distins om de catedră, alături de mentorii săi Octav Onicescu şi Miron Nicolescu. Impresiona prin claritate şi distincţie. I s-a propus şi a acceptat să intre în diplomaţie într-o perioadă a decantărilor, clasificărilor, deschiderilor. Nu vă uitaţi la modul superficial, ignorant şi demolator cu care se învestmântează orice lucru aparţinător unor ani deplorabili din atâtea puncte de vedere, dar înzestraţi, inevitabil, cu nişe ori interstiţii unde s-au putut planta, cu migală şi transpiraţie, turnuri de apărare rezistente la timp.

Diplomaţia reclamă un asemenea mod de abordare. Mircea Maliţa s-a întâmplat să fie combatant pe acel front de înaintare spre lume şi să se numere, nu o dată, printre protagonişti. A făcut parte din conducerea Ministerului de Externe, ne-a reprezentat la ONU, Washington şi prin alte părţi, are injectaţi în biografie izotopi marcaţi de mare semnificaţie şi însemnătate. A condus Ministerul Învăţământului, plasat într-o serie din care mai putem menţiona atâţia: Ilie Murgulescu, Ştefan Bălan, Jean Livescu. A rămas plin de farmec în dezbaterile publice unde inspiraţia trece în plan secund, lăsând la vedere o cultură generală copleşitoare, lecturi complexante, o logică de manual. Condeiul i-a fost dintotdeauna amic şi ornic,vorba poetului. A scris pe nerăsuflate cicluri prelungi de gazetă, eseuri ştiinţifice, cărţi cu succes răsunător. Jurnalele se dovedesc, la rându-le, rafturi de bibliotecă la purtător.

Precum îl ştim: înalt, elegant, ras pe cap din motive pe care nu ezită să le explice. Are vorbire plină de farmec, marcată de graseiere, sincopată de accente şi semne de punctuaţie totdeauna binevenite. A trecut prin intemperii de tot felul, cu efecte neîntârziate, dar incapabile să inhibe impulsuri ce veneau din interiorul fiinţei lui. Fiu de ţărănist ieşit din închisoare şi nepot de liberal naţionalizat, va avea de furcă la vremea studiilor. În primăvara anului 1959 se vede exclus din UTM şi exmatriculat. Avusese loc, cu câteva luni mai devreme, o plenară a partidului care desăvârşea o expurgaţie declanşată cu un an înainte. De această dată, vârfurile retezate cu joagărul erau mai puţine şi reduse ca rezonanţă, dar halourile s-au propagat centrifug către bază, în mase. Calificativele prin care erau descalificaţi împricinaţii aveau rezonanţe polivalente: împăciuitorism, atitudine de gură cască. În cazul studentului Emil Răzvan Theodorescu se mai adăugau invectivele: antisovie-tism, elitism, apartenenţa la un grup spiritualist. Îl aştepta şantierul şi salopeta adecvată, la Mangalia şi Bucureşti. Pe iarnă l-a învăţat un rus cu experienţă: pentru a diminua forţa gerului, fierarul betonist aflat în schimb îşi înfăşura, pe dedesubt, trupul cu un set de ziare. A fost readmis la facultate şi chiar reabilitat. O sărbătoare revederea profesorilor: Emil Condurachi, Mihai Berza, Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Andrei Oţetea. Împreună cu E. Condurachi ne va intra în case prin emisiunile TV de istoria artei.

Dorinţa de a comunica este la Răzvan Theodorescu o dulce povară de care, vrând să scape, o poartă cu el pe unde trece: în lucrările sale istorice (se dovedeşte un expert desăvârşit în ce priveşte sud-estul european), în istoria artei (ciclul editorial consacrat artei medievale -Dragomirna, Bistriţa, Stavropoleos – a stârnit un interes imens), în emisiuni de radio şi TV (o notă distinctă, maximă, pentru contribuţia la „Teleenciclopedia”), în comunicările ştiinţifice, la manifestări din ţară şi străinătate. În februarie 1990 a fost instalat preşedinte al Radiote-leviziunii. Intelectualul care este reprezenta o opţiune foarte nimerită. Perioadă contraindicată sub toate aspectele. A fost răpit dintre ai lui -abia fusese ales rector al Academiei de Arte. Iar cele 900 de zile cât a durat mandatul s-au dovedit o canonadă împrospătată ceas de ceas cu obuze de calibru, apte să te schilodească mintal. Doamne, prin câte a trecut…

Înainte de a intra în platou îmi spune:
— Eu, după ce am împlinit 70 de ani, am decis să nu mai port cravată. Nu ştiu care este regula la voi şi de aceea am adus-o în servietă.
— Vreţi să o scot şi eu?
— Nici-o problemă. Dimpotrivă. O pun eu.