Noi și ceilalți

Un frumos proverb german spune Allen Menschen recht getan, ist eine Kunst, die niemand kann!, ceea ce s-ar putea traduce în română prin: „A face tuturor oamenilor pe plac este o artă… pe care nimeni nu o stăpânește.” Cu siguranță că nici articolul acesta n-o să fie pe placul tuturor, dar îmi asum riscul.

Dorința – firească – de apartenență la un grup anume și teama – justificată – de a nu părea aroganți ne fac să ne formulăm și să ne exprimăm ideile și gândurile printr-un indulgent și complice „noi”. Cu toții sperăm la cât mai mulți adepți și urmăritori, la aplauze – fie și virtuale – pentru „curajul” de a fi spus adevărul, oricare va fi acela și oricum va fi el înțeles și interpretat la momentul respectiv. Fiindcă se știe că adevărul are tot atâtea fațete câți analiști îl disecă. Se pare, totuși, că există în fiecare moment un „adevăr anume”, pe care mulți doresc să-l audă proclamat, dar puțini îndrăznesc să-l elibereze, îmbrăcându-l în cuvinte clare și concise. Și pentru că cine tace își autodeclară complicitatea, fie ne asociem unui cor pe mai multe voci, fie dăm like-uri celor mai cutezători decât noi.

Simțim nevoia de a ne asocia, mai ales atunci când acele reflecții conțin o notă acuzatoare, critici aspre la adresa „celorlalți”, a „dușmanilor comuni”, dar și atunci când e vorba de dojeni mai domoale și mai meditative la adresa noastră, a tuturor. O facem mai tot timpul, deoarece instinctul și experiența ne spun că doar așa putem spera la atenție. În fond, cine ar citi un text sau ar asculta discursul cuiva care acuză, fără a-și asuma măcar o părticică din vina colectivă, sau care pretinde a fi altfel decât toți cei cărora li se adresează?

O regulă nescrisă spune că atunci când purtăm o conversație se subînțelege că persoanele „de față” se exclud de la… satira, înfierările și blamul colectiv. E ca și când ne-am fi selectat în prealabil publicul și ne-am adresa doar celor de-o teapă cu noi. Simplul fapt că ne aflăm cu toții acolo și dezbatem o temă e suficient să ne ferească de oprobriul public. Firește că în sinea noastră sperăm și ca „ceilalți”, cei înfierați, să afle de curajul nostru și să se teamă. Sau dacă nu, măcar ne conștientizăm și împărțim între noi vina universală. Mai nimeni nu se simte vizat direct și singular, și asta-l face să renunțe treptat la asumare și să-și decline cu timpul orice responsabilitate. E ca atunci când auzim vorbindu-se despre pățaniile unora și refuzăm să ne punem la adăpost sau să schimbăm ceva, bazându-ne pe vaga autosugestie că… așa ceva se întâmplă doar altora, nu și nouă. Altfel stau lucrurile, se înțelege, atunci când e vorba de elogii, prețuire, glorificare. Atunci ne simțim automat vizați cu toții și, mai cu seamă, fiecare în parte.

Dar pe cine reprezentăm de fapt atunci când spunem „noi” și cine sunt „ceilalți”, cărora colectivul format ad-hoc le adresează reproșurile? Să fie cumva „noi” format din autoritățile care acuză restul cetățenilor că nu le respectă sfaturile și le aruncă în ogradă vina nereușitei măsurilor? Sunt cumva „ceilalți” aceleași autorități, pe care tot „noi” ni le-am ales și le-am învestit cu puterea de a lua decizii în numele, dar nu și peste capul nostru? Sau poate că sunt concernele, care au transformat politicienii în marionete și pe noi în sclavi benevoli? Sau cei mult prea ignoranți ca să priceapă lumea, deveniți analfabeți funcțional sau pe de-a-ntregul incapabili să-și croiască un drum în viață și care-i mai încurcă și pe alții? Sau poate dascălii și educatorii care nu și-a luat rolul în serios, lărgind astfel prăpastia socială și făcând-o de netrecut? După cum se observă, rolurile se schimbă sau chiar persistă simultan. Noi putem fi ceilalți iar ceilalți pot fi noi, e doar o chestiune de perspectivă.

Ar fi interesant de aflat și ce arată oglinda fiecăruia – în cazul în care fiecare dispune de o astfel de oglindă și o și folosește –, atunci când e întrebată, după „conversația” purtată cu susținătorii sau cu ceilalți, cine-i cel mai frumos/cea mai frumoasă din țară? Câți dintre gânditori, câți dintre vorbitori și câți dintre urmăritori se regăsesc totuși în cele dezbătute cu volubilitate? Câți își văd adevărata față și câți vor decide să treacă la pasul următor? Fiindcă a dispune de curajul exprimării unei opinii este una, dar cu totul alta rămâne trecerea la fapte, fie ele cât de mărunte.

Aflăm (sau ni se confirmă presupunerile) că lumea e rea, egoistă, lipsită de empatie și pusă pe profit cu orice preț. Că nu ne pasă decât de plăcerile de moment și câtuși de puțin de ce planetă vom lăsa moștenire copiilor noștri. Că am cam epuizat resursele Terrei, că ne-am înconjurat de falsitate și ne lăsăm conduși de lăcomie. Că „ceilalți” ne distrug sistematic nivelul de trai, educația și sănătatea prin incompetență și nepăsare. Dar despre ce anume face fiecare dintre noi pentru ca lucrurile să înceapă să se schimbe nu prea vorbim. Nici măcar cu oglinda.

Nu vorbim pentru că n-am avea ce spune, sau pentru că ne este teamă de ce-am afla dacă am întreba-o? Acea oglindă a văzut și știe multe. Este incoruptibilă și neîndurătoare în sinceritatea ei. Știe dacă, după ce ne expunem frumos tezele, întoarcem spatele lumii „rele” și ne reluăm vechile obiceiuri. Dacă, după ce criticăm puzderia de vase de croazieră care au ajuns să depășească în înălțime zgârie-norii, ne rezervăm deja în gând următoarea croazieră nimicitoare de vieți marine și așa împuținate. Știe că la fel procedăm și cu avioanele care ne viciază aerul și care, ca să ne momească și să ne facă complici la crime asupra mediului, au ajuns să coste infinit mai puțin decât o călătorie cu trenul, mult mai puțin poluantă.

Știe și că nu ne place plasticul ajuns omniprezent, ale cărui micro- și nanoparticule și chimicale ne-au invadat deja organele, îmbâcsindu-le și otrăvindu-le, și că arătăm acuzator cu degetul potopul rămas în urma unui picnic și sufocând natura. Dar mai știe și că nu prea am renunța la comoditatea pe care ne-o oferă plasticul, inclusiv la ambalarea apei de băut. Alții sunt iresponsabili și lipsiți de maniere, dar cine sunt aceia, dacă toți participanții la „conferință” dau din cap afirmativ și mai scot și câte un oftat adânc în semn de resemnare în fața grosolăniei? Oglinda cunoaște și argumentele prin care criticăm educația precară și comportamentul antisocial al tinerei generații, dar mai cunoaște și niște cifre neliniștitoare: Mulți dintre copiii de astăzi nu mai aparțin de fapt familiilor lor, ci străinilor, în grija cărora sunt dați și cu care-și petrec mult mai mult timp decât cu părinții biologici. Doar 40-70 de minute zilnic avem parte unii de alții, părinții de copii și viceversa. Ba există popoare, precum japonezii, care de-abia dacă își smulg două ore pe săptămână pentru propria familie.

Știe că ducem o viață digitală care nu ne mai lasă timp să batem la ușa părinților sau bunicilor și că mulți dintre cei care acum se plâng că le e dor de ei și nu sunt lăsați de „ceilalți” să-i viziteze nu mai știau de mult dacă aceia mai au sau nu vreo ușă. Știe că vrem neapărat să ținem pas cu tehnologia care avansează cu pași repezi, și s-a prins cu mult înaintea noastră de faptul că nu tehnologia se află în slujba noastră, ci noi am devenit supușii ei. Că propovăduim mâncarea sănătoasă, gătită în casă, dar că nu rezistăm tentației de a ne comanda fast-foodul prin telefon sau poruncindu-i Alexei s-o facă pentru noi. Că simțim o revoltă uriașă, până în adâncul sufletului, când pregătim plicul cu șpagă pentru toți ipochimenii pe care tot noi i-am dresat să fie așa. Că de-abia așteptăm să participăm fizic la congrese și conferințe internaționale (cu cât mai departe de casă cu atât mai bine!) pentru a discuta despre implicațiile traficului (aerian) excesiv asupra schimbărilor climatice (!) sau pur și simplu să mai ieșim și noi în lume și la ceva cumpărături. Ne cunoaște ipocrizia și ne-ar arunca-o în față fără menajamente, dacă am întreba-o!

N-ar fi mai bine să lăsăm de-o parte colectarea de energii negative cu care ne-am tot încărcat și să încercăm să descoperim și partea plină a paharului, fiecare pentru sine și toți împreună? Că o astfel de parte există mereu, în orice împrejurare, nu încape îndoială. Greul constă în a o descoperi. Cu toții știm că există lucruri pe lume care se lasă schimbate, pe când altele nu. Cine reușește să afle care sunt acelea și să acționeze în consecință, fără să-și mai irosească energiile pentru deșertăciuni, acela a trecut de partea câștigătorilor. Uneori până și lucrurile care acum par de neclintit pot ajunge la un moment dat schimbabile. Trebuie doar să fim atenți și să procedăm cum și când trebuie. Există ac pentru cojocul fiecăruia, trebuie doar să știm și să vrem să-l folosim. Viața este un mozaic, iar noi putem extrage fiecărei componente ceea ce are ea mai bun.

Haideți să acționăm ca și când n-am fi uitat nicio clipă că aceia care ne-au învestit cu putere, ne-o pot și smulge din nou, cel mai târziu la viitoarele alegeri. Haideți să fim pe fază atunci când roata și-a terminat tura și ne pune din nou în mână buletinul de vot. Haideți să nu mai întreținem marile companii cumpărând, consumând, aruncând și cumpărând din nou inutilități peste inutilități și să susținem mai bine micii producători autohtoni. Câte mămici ar renunța spontan – măcar de dragul copilului, dacă nu de al mediului – la scutecele de unică folosință și ar recurge consecvent la vechile materiale lavabile și refolosibile? Acelea care devin una cu natura atunci când cei mici au crescut. A existat o vreme când tinerele mame nu se mai vedeau din spatele muntelui de scutece spălate și călcate zilnic de mai multe ori. Astăzi mămicile nu se mai văd din spatele colosului de polietilenă, care ne va sufoca cândva pe toți cu duhoarea lui ne-biodegradabilă.

Haideți să profităm de oportunitate și să „stăm de vorbă” cu copiii noștri. Să fim cu adevărat „prezenți”, nu cu gândul aiurea sau frecând telefonul mobil. Ar fi fost de așteptat ca în pandemie mulți dintre noi să răsuflăm ușurați pentru că aveam în sfârșit prilejul să petrecem mai mult timp cu familia și să ne dedicăm educației și celor șapte ani de acasă, atât de neglijate. Să ne apropiem copiii și să-i învățăm să respecte orice meserie, nu numai diplomele universitare. În loc de asta răzbăteau gemete înfundate, onomatopee dintre cele mai diverse declanșate de călcatul pe bătături și de apropierea forțată. Parcă ne deranja de fapt distanțarea?! Iar dacă într-adevăr apropierea ne repugnă, poate că ar fi cazul să ne (re)evaluăm parteneriatul și să acționăm în consecință. Ce ocazie poate fi mai oportună pentru a ne cunoaște cu adevărat „aproapele”?

Ce-ar fi dacă ne-am găti singuri mâncarea, obligând astfel localurile care s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie (mirosindu-ne slăbiciunile) să se adapteze cerințelor noastre, producând pe viitor hrană adevărată, nu boli la pachet? Ce-ar fi dacă ne-am încumeta să părăsim amețitorul spațiu virtual în care ne învârtim fără rost și să ieșim de sub povara dependențelor care ne copleșesc? Ce-ar fi dacă am profita de timpul oferit brusc și am citi o carte după alta, în loc să ne plângem că ni se taie accesul la cultură? De unde ne alimentam înainte cunoașterea, dacă nu din cărți?

Dar dacă ne-am ocupa singuri de treburile casnice, în loc să-i delegăm pe alții la astfel de munci „inferioare”, în timp ce noi am da fuga la sală, să ne refacem alergând în gol pe o bandă sau manevrând tot felul de aparate de tortură? Când am renunțat la o vacanță (ultra) all inclusive în favoarea uneia petrecute alături de bătătorita potecă turistică, bine măturată și acoperită cu ademenitorul covor roșu rezervat oaspeților? Când am deschis ultima oară ochii în călătoriile noastre și am văzut cum trăiește cu adevărat acea lume reală, acei oameni care ne încarcă bufetul hotelurilor cu tot felul de delicatese? Poate că așa o să devenim mai toleranți și o să-i înțelegem mai bine, atunci când și ei, la rândul lor, ne vizitează în chip de… migranți.

Nu ar fi bine dacă am renunța la procurarea „jucăriilor” la modă și a plăcerilor efemere, alocând banii și timpul economisiți astfel unor proiecte durabile: o carte, un pom, o școală, un curs informativ, un tratament gratuit, menite să scoată o părticică de lume din întuneric? Dar dacă am refuza finanțarea congreselor de către giganți precum Big Pharma și am insista pe folosirea tehnologiei pentru o conferință online, fără să mai străbatem mări și țări cruciș și curmeziș pentru a ne comunica noi cunoștințe? Ne-ar face bine dacă – fie și temporar – ne-am întrerupe cursa șobolanului și am încerca să aflăm care sunt lucrurile care ne lipsesc cu adevărat. Dacă nu cumva am ajuns în punctul în care a avea poate fi înlocuit cu a fi. Pur și simplu fiindcă nu e nevoie să avem mai mult. Pentru că viața trece pe lângă noi iar noi uităm să mai și fim. Tot amânându-ne trăitul, riscăm să nu ne mai trezim înainte ca ceasul să bată ora finală.

Puteți spune că ceea ce face și mută din loc fiecare dintre noi este doar o picătură într-un ocean. Mulți își motivează inerția printr-un: „Și cu mine și fără mine, totuna!” Și totuși, oricât de mici și neînsemnați ar părea acei pași, ar fi pași înainte. Poate că pe lângă picătura noastră o să mai existe și alte picături. Și nu din picături se compune oceanul?