O disciplină (voit) abandonată sau un manual (cu distincţie) regăsit?

În timp ce studiam şi îmi însuşeam „Arta conversaţiei – Tongue Fu” (bineînţeles, cu creionul în mână şi cu vetustul obicei de a reciti de două-trei ori unele fraze), m-am întrebat de nenumărate ori câtă bunătate s-ar răsfrânge asupra omenirii, dacă subiectul acestei cărţi ar fi inclus în programa şcolară; cu completarea evidentă că, date fiind unele subtilităţi şi mecanismele subliminale uşor de sesizat, aş recomanda-o, cu precădere, în licee şi colegii (să zicem, clasa a XI-a şi/sau a XII-a). Îmi susţin părerea şi punctul de vedere pe temeiul unei convingeri ferme, cum că „materia” abordată e mult mai vastă decât a considerat autoarea Sam Horn necesar să ne prezinte în acest volum. Chiar aşa, de ce, bunăoară, nu se predă arta retoricii tuturor tinerilor (ba chiar, şi adulţilor) din România? Se găseşte printre voi cineva care să ştie răspunsul şi să ne lumineze în această privinţă? Dacă da, aşteptăm cuminţi, cu multă răbdare şi cu atenţia sporită să-l aflăm cât mai curând. Eu, unul, tare m-aş bucura să văd cel puţin două degete ridicate timid în aer, dintr-ale celor mai silitori elevi din marea noastră clasă virtuală. Zâmbiţi cumva pe sub mustaţă?! Vă umflaţi în pene sau cârcotiţi pe seama „neştiinţei” mele?! Zău, aşa?! Distinşilor şi remarcabililor mei prieteni, fiţi buni cu voi înşivă şi nu-mi strigaţi în urechea surdă că pentru asta sunt pe lume „pablic spicării” ori „treinării” şi „coucing-ul”. Vă asigur că până şi manipularea se sustrage acestei înregimentări, în esenţă, asupritoare şi păgubitoare, din orice punct de vedere am privi-o. Poate doar persuasiunea, transpusă într-o lumină îngăduitoare şi binevoitoare, ar reuşi să se apropie întrucâtva de această nobilă disciplină acum (aproape pe de-a-ntregul) uitată. Revenind la subiect, cochetam, de asemenea, cu ideea că înscăunaţii noştri guvernanţi şi parlamentari, dacă s-ar fi înfruptat din miezul savuros al acestei cărţi, ar fi aflat că – după cum spunea Laurence J. Peter – „un om care a fost convins împotriva voinţei sale, nu este nicidecum convins”. În acelaşi registru interpretativ, aceiaşi diriguitori din fruntea ţării ar fi descoperit că utilizarea minimală (nu în exces cum o fac dânşii) a cuvântului „trebuie” sau a verbului adiacent, trezesc în oameni sentimente şi reacţii mai puţin constructive.

*

În stilul meu caracteristic, iată!, fac apel încă o dată la răbdarea şi îngăduinţa dumneavoastră şi-mi permit să redau, în cele ce urmează, câteva fragmente extrase din acest manual – nicidecum pierdut, ci doar trecut cu vederea – de transmutare a cuvintelor conflictuale în cuvinte conciliante.

„În spatele fiecărui conflict se ascunde o doză bună de ignoranţă.”

„Expresia «ar fi trebuit» este echivalentul verbal al mustrării unui copil neastâmpărat, agitându-i în faţă degetul arătător.”

„Modelează, nu umili.”

„Dacă trebuie să faceţi ceva (căci altfel veţi suporta consecinţele), îl veţi face. Dar, în acest caz, cei Trei R se vor trezi la viaţă: repulsia, resentimentele şi rezistenţa.”

*

P.S. – Mai în glumă, mai în serios, îmi permit, aşadar, un apel către mai marii noştri demnitari să se pună cu burta pe (nu oricare, ci) această carte şi s-o citească/s-o cinstească astfel încât poporul acestui neam românesc să ajungă să-i privească, pe bună dreptate, cu îngăduinţă şi, Doamne-ajută!, cu recunoştinţă.