Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
O viață – viața mea | Toate întâmplările se petreceau seara
„Memoria e un atribut fundamental al inteligenţei” – Ioan Aurel Pop
Sechestrată în casă prin regulile impuse de comănduire în perioada pandemiei, mi-am căutat o șansă de supraviețuire. Eu nu-mi pot imagina viitorul, nu pot sau poate nu vreau deoarece îl acoperă o ceață înfricoșătoare și deasă, ca cea descrisă în Surâsul Hiroșimei. Prezentul este copleșit de frică, așadar mi-am găsit remediul rezistenței în întoarcerea la trecut. Așa am început să evoc flash-uri din existenta mea, o viață cu urcușuri și coborâșuri, cu bune și mai puțin bune, așa cum este viața însăși. Aceste momente sunt elementele unui puzzle din care se compune o viață. Viața mea. Ori de câte ori am o problemă ce mă frământă, fiica mea îmi repetă: ”Mami, peste veacuri, astea-s fleacuri”. Se pare că așa este.
Într-o seară, când toată familia era așezată la masă pentru cină, cineva a sunat la ușă. Am privit pe vizor și am văzut-o pe doamna care venea să încaseze taxele pentru Primărie. O știam destul de bine. Știam că este singură, că soțul ei murise într-un accident și ea crește cu greu doi copii. Știam că o perioadă rămăsese fără serviciu, pentru că marea întreprindere la care lucrase a fost „privatizată” , adică vândută pe nimic, iar cei peste șase mii de muncitori s-au lăcomit la salariile compensatorii, apoi au rămas să fluiere a pagubă, pentru că nimeni nu-i mai angaja. Această doamnă avea și ea soarta „celor mulți și necăjiți”, cum îi numea Sadoveanu, mai ales că acum copiii ajunseseră la facultate, iar aceasta presupunea o cheltuială destul de serioasă.
Am poftit-o în casă și, fără să stau pe gânduri, am așezat-o la masă, chiar dacă a trebuit să insist foarte serios. Soțul meu a încercat să redeschidă discuția despre lucrările ce le mai aveam de făcut la o cabană, pentru că eu eram nemulțumită că nu ne ajungeau fondurile ca să facem așa cum mi-am imaginat. L-am oprit, totuși, pentru că nu eram singuri și din principiu nu discutam astfel de probleme în timp ce luam masa. M-am hotărât să-i acord puțină atenție doamnei care stătea stingheră pe scaun.
— Vă rog să vă serviți! Aici eu sunt șef și cine intră în casa noastră trebuie să-mi dea ascultare! Am trecut eu pe glumă ca să o determin să se lepede de jenă.
— Nu mi-e foame. Am mâncat un corn pe la amiază și nu mi-a picat tocmai bine.
— Acum este seară și trebuie să cinați cu noi, pentru că asta este regula casei. Nu este aici nimic din ceea ce ar putea să vă facă probleme de sănătate, pentru că nici noi nu mâncăm seara decât ceva ușor.
Se pare că am convins-o, pentru că a început să mănânce.
— Ce vă fac copiii? întreabă soțul meu încercând să o determine să fie mai relaxată.
— Mulțumesc, fac bine. Sunt la facultate și se descurcă bine cu școala.
— Nu vă supărați că vă întreb, cum vă descurcați cu banii, pentru că sunt sigură că aveți cheltuieli si aici și, mai ales, cu ei?
— Mulțumesc lui Dumnezeu, ne descurcăm. Eu iau aici salariul minim pe economie și îl dau copiilor. Mie îmi ajung bonurile de masă, din care mai fac și pachete pentru ei. Eu nu cheltui nimic acasă, nici curent, nici gaz, doar ce trebuie să dau la asociație. Atâția bani fac, pentru că vecinii au fost de acord să mă plătească și să fac curat pe casa scării.
Seninătatea cu care mulțumea lui Dumnezeu pentru viața ei m-a șocat. Din gândul meu s-a desprins o lacrimă pentru această femeie minunată și o umbră de rușine pentru mine, care îmi făceam probleme că nu-mi ajung banii să mai adaug ceva la o cabană, în care probabil că nu voi locui niciodată.
Comentarii
