Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Oglinda din dotare

A trebuit să treacă un timp infinit de la marea explozie până să se producă încă una, mult mai măruntă, dar ale cărei consecințe par să se amplifice cu fiecare sclipire cosmică veche de miliarde de ani-lumină. Pe măsură ce tot mai mulți atomi fuzionează și se despică, se descarcă energii colosale din masa micului și a mai marelui univers din care aparținem, luminându-l. Punctul singular – Nimicul – din care ne-am desprins îmbrânciți de suflul exploziei amenință acum să ne reabsoarbă în pâcla impenetrabilă a unei găuri pentru a cărei greutate nu există unități de măsură pământene, ci doar… solare. Pe măsură ce macrocosmosul se extinde, mica noastră lume planetară tinde să-și piardă atracția gravitațională pentru multe lucruri, mai ales pentru viață.

Mica deflagrație originară care ne-a așezat în față oglinda (re)cunoașterii ne-a deplasat și centrul de greutate. Ne-am dezechilibrat când ne-am văzut prima dualitate în oglinda pe care ne-o punea în față ispita. Acea ispită cu luciri glaciale în priviri, limbă bifurcată și voce șuierătoare, menite să ne hipnotizeze simțurile, trezindu-le la viață complementaritatea. De atunci și până astăzi am continuat să pendulăm în jurul acelui centru de greutate care eram, fără puterea de a ne mai regăsi echilibrul inițial. Prea multe oglinzi ne reflectă prea multe dualități care ne împiedică să ne regăsim stabilitatea cu care fusesem înzestrați.

A trecut ceva timp de când am fost izgoniți de acolo de unde ni se voia binele, cu condiția să vrem la rândul nostru să ne fie bine. Nouă și grădinii din care făceam parte, pe care o locuiam fără a-i sesiza și conștientiza valoarea. Dar cum să poată cineva care n-a avut deloc cunoștința răului să-și dea seama cât de bine îi este? Tot atât de puțin ca un altcineva care a cunoscut doar ubicuitatea răului, fără a fi străfulgerat vreo clipă de ideea căutării diadei. Pentru asta ar fi trebuit să fim înzestrați de la început cu intuiție și cunoaștere. Atunci n-am mai fi avut nevoie de ispită. O ispită menită să releve dualitatea inerentă, primordială și perpetuă. Prin urmare, totul fusese prestabilit, dar anulează asta și păcatul originar de care ne-am făcut vinovați prin curiozitate? Atunci am renunțat la nemurire în favoarea cunoașterii. A urmat apoi proliferarea păcatelor, pe măsură ce descopeream noi pluralisme și deveneam tot mai curioși. Cine, când și unde a greșit – dacă a greșit –, punându-ne în față acea oglindă? Oglinda care ne-a reflectat Eul și ne-a făcut curioși peste măsură cu privire la restul Eurilor ce adăstau nedescifrate dincolo de orizontul ce ne fusese trasat.

Eram deja propriul centru de greutate, eram întruchiparea echilibrului. Poate că ne văzuserăm chipurile oglindite în luciul vreunei ape limpezi și liniștite, ori umbrele proiectate de lumină pe nemărginitele întinderi care ne chemau îndrumându-ne pașii și eram fără să știm că suntem. Și de avut aveam, fără s-o știm. Aveam deja oglinda din dotare, una pe care o foloseam mereu, fără să știm c-o facem. Oglinda neuronilor. Ne citeam propriile gânduri pe singurul chip capabil să le recepționeze oglindindu-le, pe chipul perechii fără de pereche. Și tot acolo descifram și gândurile aproapelui, gustam din marea pace clipă de clipă, fără a ști c-o facem.

Izgoniți fiind din singurul loc ce părea să fi fost făcut anume pentru noi, am pornit în căutare, așa cum eram. Încărcați cu blesteme și împovărați de angoase, care se amplificau cu fiecare pas prin care ne îndepărtam de noi înșine. De atunci și până astăzi tot căutăm oglinda pierdută. Singura capabilă să anihileze întunericul din noi și din afara noastră. Cândva am înțeles că acea oglindă se spărsese în mii de cioburi, fărâme al căror număr creștea odată cu al nostru și al urmașilor urmașilor noștri. Am dispărut și ne-am reîncarnat în mii de chipuri și caractere, multiplicându-ne neșansa de regăsire, pe măsură ce sfărâmam raiul oglinzilor.

Din când în când, unii dintre noi și-au mai întors privirile de la iadul creație proprie la rămășițele de rai pripășite pe ici pe colo. Ascunse atât de bine, încât imaginea oglindită ne-a bulversat de-a binelea. Ne-am văzut grimasele durerii pe chipul unora și ne-am trezind cu chipul schimonosit de durerea lor, pe care o recepționam spontan. Ne-am oglindit reciproc rând pe rând compasiunea, suferința, bucuria. Cel mai mult ne-a plăcut și ne place atunci când ne descoperim rudenia de suflet. Când dăm de acel cineva care ne citește ca pe o carte deschisă, fără a avea nevoie de cuvinte. Cineva pe care-l doare mai mult decât pe noi atunci când ne rănim, care preia jumătate din poverile pe care le purtăm și care ne dublează fericirea, doar din priviri.

Despre ce este vorba? Să fie doar o închipuire, o nouă festă pe care ne-o joacă alte reptile trimise să ne testeze caracterul? E cazul să ne temem și să fim precauți sau să ne lăsăm în cădere liberă, convinși fiind c-o să fim prinși la timp, înainte de a face cunoștința impactului catalizat de nelipsita gravitație? Dar dacă izbitura va fi una letală sau, în caz că-i supraviețuim – din nou –, o să fim blagosloviți cu cruci și mai grele care să ne facă târâșul și mai anevoios? E cazul să ne sperie puterea miraculoasă de a intra sub și de a ne pune în pielea celor de lângă noi, adoptându-le percepțiile? Cum de suntem atât de ușor de citit pentru unii și atât de indescifrabili pentru alții?

Nu demult, oamenii de știință au demitizat și acest „miracol”. Nu este vorba de nicio vrăjitorie, nici de forțe supranaturale, așa cum ne-ar plăcea nouă să credem, ci doar de o dotare, pe cât de divină, pe atât de anatomică și de explicabilă fiziologic. Este vorba de rămășițele acelei oglinzi în a cărei căutare ne aflăm încă de la începuturile… sfârșitului, sau de la finalul acelui început atât de scurt și de promițător. De oglinda neuronilor. Fiecare ființă umană a fost dotată cu neuroni capabili să-i oglindească pe cei ai aproapelui și s-o facă să simtă ce simte și sufletul geamăn. Neuronii-oglindă sunt aceia care ne fac să întoarcem cuiva zâmbetul și să ni-l citim pe al nostru pe chipul său sau să ne doară pe noi atunci când el este rănitul. Se pare însă că nu toți sunt dotați în egală măsură cu un astfel de sistem de rezonanță, sau că nu toți obișnuiesc să-și antreneze acei neuroni atunci când îi posedă.

Ne-am obișnuit să numim oglinda neuronală empatie. Un fel de coardă de chitară neatinsă de fapt de degetul chitaristului, dar care vibrează rezonând cu cea de lângă ea. Suntem empatici atunci când suntem capabili să resimțim emoțiile și sentimentele celor cu care interacționăm și dăm dovadă de lipsă de empatie atunci când nu stăpânim acea artă. Dar oare ne ajută o simplă reflectare a acelor emoții și face din noi oameni mai buni decât cei pe care-i definim ca fiind asociali sau autiști? Cui și la ce îi folosește să fie „infectat” cu furie, ură, mânie și alte emoții negative? Ori să-i fie citite gândurile și divulgate intențiile, încă înainte de concretizare? Să servească asta supraviețuirii, sau am pervertit și oglindirea? Nu cumva „cititorii de gânduri” le traduc trecându-le prin filtrul propriilor trăiri, și nu prin acela al trăirilor celui care le nutrește? E posibil să ne dăm de gol mai mult decât am bănui, prin gesturile și reacțiile pe care le avem. E posibil ca emoția cuiva, pe care noi o „oglindim” în și cu propriii neuroni, să ne aparțină în mare parte. Cu cine ne identificăm de fapt afectiv? Cu noi sau cu cel de alături?

Fiecare cu ciobul lui de oglindă, pliat nu pe empatie, ci pe vanitate. Oglinda neuronilor a devenit pe rând oglinda orgoliului, a duplicității, a egoismului. Chipurile unora s-au transformat în oglinzi pentru narcisismul altora. Doar așa calvarul pe care singuri și-l provocau a devenit suportabil. Fără deformări bine plasate ale adevărului nemilos nu se mai poate viețui. Și totuși: Pentru a (re)deveni oglinzi fidele, se cere mai întâi să facem uz de ceea ce am năzuit de la bun început: de cunoaștere.

Am putea plânge odată cu cei suferinzi dacă nu am fi cunoscut noi înșine suferința? E imposibil să resimți fericirea sau simpla bucurie fără să fi gustat vreodată din tristețe. Cum să-ți dai seama cât de frumos e cerul, dacă nu te-ar fi izbit cândva și pâcla norilor? Cum poți aprecia câștigul, fără a ști ce-i pierderea? Cum poți ști ce valoare are lumina fără a fi cunoscut apăsarea întunericului? Ne-a fost inclusă oare această dualitate încă de la începuturi în dotare urmând ca noi să ne-o descoperim singuri sau ne-a fost aruncată pe umeri la izgonire? Fiindcă se pare că asta facem pe tot parcursul vieții. Fiecare se află în căutarea unui ceva anume. Și fiecare pare să caute opusul celor deja „avute”. Pentru a putea completa golurile create de înăbușirea vocii interioare care ne atrage atenția asupra întregului din noi. Cine știe de câte peregrinări și reîncarnări are nevoie fiecare ființă umană, până când consideră că s-a întregit? Câte bagaje e nevoit să poarte fiecare și cât de grele, până le va putea lăsa jos, odată ajuns la destinație. O destinație care nu poate fi alta decât punctul de plecare, acela al Eului transcendental și al locului de unde ne-am lăsat izgoniți de curiozitate.

Și totuși, există o oglindă neîntinată pentru și din neuroni, una capabilă să copieze și să reflecteze nefiltrate toate trăirile: oglinda copilăriei. Copiii sunt cele mai fiabile și mai sensibile antene, capabile să înregistreze și să redea identic energiile fără a le bloca și fără a le cerne prin filtrul experienței. Fiindcă pur și simplu nu dispun de astfel de blocaje și de filtre. Neuronii lor sunt pagini curate și încă nescrise ale cărții numite „viață”. De îndată ce șarpele apare cu ispita Eurilor, se cuibărește în nevinovăție și îndoiala. Oglinda se sparge – pentru a câta oară – și căutarea perpetuă se reia. Cine să fi fost acel șarpe, dacă nu o altă fațetă a Eului, menită să ne țină mereu treji și pe fază, pentru a ne putea continua eternul mers pe sârmă? O singură frântură de paradis ne-a mai rămas, unul din care nu putem fi alungați decât rareori: paradisul amintirilor copilăriei. Nici măcar cumplita boală a uitării pe nume Alzheimer nu reușește să șteargă decât la final acel paradis. Cu condiția să fi avut grijă să ni-l construim în prealabil. Din reflexia nefalsificată a neuronilor-oglindă.

Am dat nemurirea pe cunoaștere, iar acum am început să ne căim și avem la activ tot mai multe tentative de a reveni la acel echilibru pierdut. De a ne întoarce la acea autoritate care să ne dirijeze pașii către noi înșine. Dar lucrurile s-au complicat mult prea mult. Am distrus mult prea multe ca să mai putem spera într-o astfel de izbăvire. Nu ne mai putem recăpăta nemurirea prin simpla renunțare la cunoaștere. Între timp prețul s-a schimbat, nu mai poate fi vorba de un simplu troc: oferim ignoranța în schimbul veșniciei. Mai întâi ar trebui să reînviem grădina originară din cenușa în care am transformat-o. Și să ne șlefuim din nou oglinda din dotare.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Oglinda din dotare”

  • Frumos dar … Azi, singura filosofie valabila este „care pe care” cu corolarul „scapa cine poate”!

  • oglinda din dotare e Natura, iar celalalt ciob ni l regasim, din cite am observat, fara sa l cautam…chiar pe el:)))

  • am dat vesnicia pe cunoastere, nu nemurirea.
    tocmai cunoasterea ne va darui nemurirea.
    nu la cunoastere va trebui sa renuntam, nu, ci la fructul plenar al cunoasterii, care e nemurirea.
    vesnicia o recapeti renuntand la nemurire.
    atunci cind cunoasterea a aparut in poveste ea i a disponibilizat superpozitiile clasice: cunoasterea proprie Mintii si cunoasterea proprie Inimii.
    Ideea e ca in final ramai febparte Inimii SAU de partea Mintii, in vesnicul dans Minte SI Inima

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog