Pandemia de apoi

Nu știu al câtelea val o să fie cel de pe urmă, fiindcă am încetat de mult să le mai număr. Mă tem, însă, că va fi cel mai puternic. La fel ca lockdownul care-l va însoți. Cât despre sindromul postpandemic – sau long pandemic –, care-l va urma, e greu să-i descriem de pe acum simptomele. Se prefigurează însă câte ceva. Dacă ne uităm cu atenție în jur, vedem deja primele semne. Nici nu am revenit bine la „normalitate”, după un an de frici administrate cu porția, că am și început să ne comportăm mai mult decât aberant. Presupunând că cineva „acolo sus” o să declare actuala pandemie ca fiind încheiată – nu contează prea mult dacă virusul se va fi săturat de noi, dacă anotimpul cald îi va îngreuna misiunea sau dacă vaccinurile o să ne confere imunitate – și o să ne eliberăm cu toții de povara carantinei și izolării impuse, e de așteptat, totuși, ca mulți să-și păstreze setarea pe… ipohondrie și isterie. O să insiste cu distanțarea și n-o să mai iasă din casă neînsoțiți de telefonul mobil, dezinfectant și mască de protecție. Protecție împotriva iresponsabililor care ar putea atenta cu vorbe, tuse sau strănut la integritatea și sănătatea lor. Dar să le luăm pe rând.

Ne aflăm cu o săptămână înainte de ridicarea măsurilor impuse nu atât de pandemie, cât de (in)competența autorităților. Un hipermarket, un număr neglijabil de persoane comparativ cu cel obișnuit ante-pandemic. O clientă se apucă să-și așeze cumpărăturile, una câte una, pe banda de la casa de marcat. Se așezase în fața căruciorului, ca să-i fie mai ușor. Deodată, răzbate un strigăt de animal încolțit: „Mai sunt și eu pe aici! Nu aveți ochi în cap? Nu vedeți că v-ați apropiat la mai puțin de un metru?!” Într-adevăr, așa era. Neavând ochi la spate, clienta noastră nu văzuse cum tânăra din față – după ochii de deasupra și vocea de sub mască să fi avut vreo douăzeci de ani – rămăsese prinsă ca într-o menghină între distanța de 1,5 metri față de cel din fața ei și aceea care se micșora văzând cu ochii din cauza clientei inconștiente. „Inconștient” și „iresponsabil” au fost doar două dintre invective din potopul revărsat de tânăra conștiincioasă asupra bietei „iresponsabile”, care nu mai știa cum să se scuze. Să fi fost acea tânără una și aceeași persoană cu cea de la începutul pandemiei? Să fi făcut parte dintre acei tineri care în primul lockdown formau cetele de neînfricați care umblau din casă-n casă, băteau la ușile vârstnicilor și le ofereau sprijin la cumpărături?

O frumoasă și însorită zi de duminică la început de mai. O mulțime pestriță părea să-și fi dat întâlnire în mijlocul naturii, pe aleile unui parc uriaș de la marginea orașului. Unii se ocupau să-și reînnoiască proviziile de vitamina D, alții să tragă în piept și să ia cu ei cât mai multe guri de aer curat, alții se preocupau de făcut mișcare sau mers la joacă și plimbat animale de companie. Grupuri și grupulețe, a căror mărime era foarte probabil direct proporțională cu gradul de rudenie și de încredere verificate anterior, își savurau libertatea cum se pricepeau mai bine. Pe o bancă se purta o discuție aprinsă între doi părinți tineri (masca nefiind obligatorie în spațiul deschis, li se putea citi ușor vârsta) și cei doi copii de cinci și respectiv șapte ani. Vocile lor răzbăteau cu ușurință la pâlcurile vecine, aflate ce-i drept la distanță regulamentară, dar… ce sunt doi metri pentru insistențele și protestele copilărești și admonestările unui tată, evident scos din sărite de stresanta situație. Nu era greu de înțeles că micuții se doreau altundeva, ceva mai departe de banca pe care se pironiseră părinții, iar cei mari îi voiau sub control. La un moment dat, tatăl explodează: „Să vă spun eu de ce nu aveți voie să vă jucați acolo? Și de ce nu aveți voie să mergeți la școală și la grădiniță? Uite acolo, în fața voastră se află motivul. Hodorogii ăia sunt de vină, fiindcă suntem obligați să-i protejăm. Ei și emigranții trebuie neapărat menajați. Și de noi cine are grijă? Ar trebui gazați și unii și alții!”

Nu contează dacă și ce or fi înțeles cei mici, de asta o să ne temem ceva mai târziu, peste vreo două decenii. Altceva, însă, îți face părul măciucă. Dacă până nu demult mizantropia se limita la xenofobie și se consuma, de obicei, în secret și doar în grupurile cu concepții similare, teama de rigorile legii fiind dominantă, acum ea s-a extins și chiar ridică vocea la proprii compatrioți, a căror vulnerabilitate pune bețe în roate libertății colective. „Țapii ispășitori” au încercat să protesteze, contrar așteptărilor însă, nu le-a ținut nimeni isonul, așa cum ar fi făcut-o altădată. Fiindcă nu purtau măști care să le ascundă fețele, martorii halucinantului spectacol și-au întors privirile care-ncotro, ca și când distanțarea le-ar fi atenuat nu doar auzul, ci și empatia.

Curajul civic a intrat deja în lockdown, și cine știe dacă sau când va mai ieși. Nu încape îndoială că o să ne confruntăm cu un val epidemic fără precedent: al creierelor spălate. Indiferent de sursa elixirului care a produs minunea (autoritățile, mass-media, experții sau conspiraționiștii), spălările repetate și îndelungate au dizolvat liantul social și așa șubrezit. Iar dacă nu reacționăm la timp, acesta ar putea fi doar începutul. Cine știe câte alte simptome o să se adauge sindromului „post-purificare”. Se vede deja cum se prefigurează fronturile vaccinaților/testaților/vindecaților și ale… celorlalți, care vor fi despuiați treptat de multe drepturi. Cât va dura perioada pandemiei glaciale? Să sperăm că nu atât cât aceea a războiului la fel de rece. Speranța moare ultima.

Dacă ne luăm un mic răgaz și reflectăm puțin la cum ne-a ajutat până acum natura (mamă dar și cea umană) să fim astăzi aici, să supraviețuim atâtor plăgi și apocalipse, fără să ne privim chiorâș și bănuitor la cel mai mic strănut, fără buncăre și costume de cosmonauți în care să ne refugiem roși de frici contrafăcute, fără clopote de sticlă sub care să ne vârâm copiii… nu putem evita întrebarea întrebărilor: Cândva, cineva trebuie să fi greșit. Cine, când și mai ales prin ce? Să fie o „scăpare” a naturii că încă ne aflăm pe Terra, și suntem chiar mai mulți decât oricând? E o sfidare a selecției pe care natura o aplică practic oricărei specii, cu excepția celei din care facem parte? Sau o eroare gravă – deliberată sau aleatorie – pe care tocmai o comitem? O să ne mai ia cineva apărarea, cerând să fim iertați, pe motiv că… n-am știut ce facem?

E timpul să ne îndreptăm din nou atenția într-acolo de unde ni s-a abătut deliberat. Să punem laolaltă rămășițele de rațiune și omenie, fiindcă doar ele ne vor ajuta să întrerupem lanțul infectării cu discordie, să încheiem pacea cu noi și cu ceilalți și să lăsăm adevărul să iasă la suprafață. Dar ca să se întâmple asta trebuie să încetăm să mai tulburăm apele.