Perseverență de ciocănitoare

Până ieri nu am văzut o ciocănitoare atât de aproape în acțiune. Cele din Anglia ciocănesc lemnul diferit: mișcări mai rapide, mai puțin puternice. Probabil se dezvoltă în funcție de specia copacilor din zonă. În pădurile din Dumbrava Sibiului, arborii sunt mai înalți și au coaja mai groasă. Am observat-o, 20 de minute, cum lucra la înălțime, timp în care nu s-a oprit o clipă, deși sunt sigură că m-a simțit, cum i-a simțit și pe ceilalți, puținii aventurieri ai pădurii. Părea un constructor care dărâma o bucată din zid cu cele mai performante scule. M-am mirat cum de nu o doare capul, cum de nu face un accident vascular de atâta dat din cap, a descătușare de energie. A demontat o bucată destul de mare de scoarță, fără să găsească ce căuta. Nu s-a lăsat. A continuat explorarea. Îi era foame. Mi-am dat seama că  toată performanța ei depinde de perseverență, tenacitate, nu atât de forță, deși rezultatele pe care le obține din mișcări ritmic- constante, dintr-un sunet repetat cu obstinație, o fac să fie o forță a naturii de la care oamenii ar avea câte ceva de învățat. Mi-am amintit și de dansul femeilor tuarege, cu părul răsturnat pe chip, ca o perdea neagră ce dă un exces de forță capului femeii ce pare a lovi ceva invizibil.

Azi au venit căprioarele, în număr de cinci. S-au separat în două grupuri, flancându-mă de o parte și de alta, cam la 20-30 de metri. Experiență inedită, de Saint Valentine’s day. Nu m-am oprit, mă depărtasem de cărarea principală, altfel cu siguranță n-ar fi apărut. Mergeam încet, ele în paralel cu mine. Voi face research să văd cu ce se hrănesc căprioarele, în caz că le pot aduce ceva la pachet la următoarea întâlnire. Deși, în ritmul ăsta, după ciocănitoare și căprioare, vor urma lupii. Mi-au dat deja un semnal, cei din grădina zoologică, aseară când am trecut pe lângă Hotel Hilton. Inițial am crezut ca sunt o haită în libertate, undeva pe aproape. Nu m-am gândit că niște lupi anemici, închiși în cușcă, ar urla atât de convingător. Părea mai mult o formă de comunicare între ei, o exprimare a unei stări ‘lupesti’ decât un urlet de foame. Când am ajuns acasă și mi-am dat jos paltonul și  ghetele, am realizat că e posibil să fi trecut pe lângă urme lăsate, în nopți demult trecute, de lupi. Lupilor din cuști le-a mirosit a lupi liberi și m-au salutat cu un amestec de invidie, bucurie, tristețe. Așa mi-am amintit de poeziile lui Vasko (Vasile) Popa, poetul de origine română, născut în Banatul sârbesc. Poeziile din volumul Sare de Lup, în care apare lupul totemic, îmi plac cel mai mult. În traducere engleză este lupoaica, the she-wolf, nu lupul. Diferențele acestea mi se par interesante. Sexul animalelor totemice nu e ceva de ignorat.

Un lucru extrem de important și de benefic e atunci când se întâmplă ceva în viață prin care-ți poți perfecta atenția. Mie mi se întâmplă de aproape nouă luni, și acest timp a fost și este bun prin acest exercițiu de șlefuire, care nu e resimțit ca un travaliu. Atenția asupra a tot ce există, ce-ți iese în cale, cu cât e mai concentrată, cu atât devine mai neobositoare, asemeni unei flăcări ce arde extrem de ușor. Generând plăcere, atenția este creativitate, deși nu produce nicio operă de artă. Se poate pune întrebarea: ce este de fapt Creativitatea? Care se trăiește, în absența manifestării vreunui talent artistic. Creativ este orice comportament care transformă realitatea și viața. Atenția concentrată ușor de intens (nu asupra ta) e ca o flacără care anulează posibilitatea rănirii, interioare, cât și fizice (exterioare).