Pledoaria lui Medvedev și originea pandemiei

Până și titlul este sugestiv: „Puncte de neîntoarcere”. Vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse (Dmitri Medvedev) a scris despre cauzele actualei crize geopolitice și garanția păstrării viitorului pentru întreaga lume. Din punctul său de vedere subiectiv, arhitectura de securitate și insecuritate actuală este puțin diferită. Dar de ce este titlul extrem de important? Formula prin care și-a intitulat scrierea este mărturia clară că războiul nu se va încheia prin retragerea rușilor. De ce? Ei bine, punctul de neîntoarcere este punctul dincolo de care trebuie să se continue cursul acțiunii curente, deoarece întoarcerea este periculoasă, fizic imposibilă sau dificilă, sau prohibitiv de costisitoare. Și analiștii din țara noastră ar fi trebuit să aloce importanță scrierilor lui Medvedev. Pe lângă faptul că noi riscăm să ajungem vecini direcți cu Federația Rusă, ori să pornim într-o operațiunea specială la rândul nostru, scrierea lui Medvedev este o pledoarie pentru încredere din partea poporului rus. Popor căruia i se cere să facă noi sacrificii și i se oferă o justificare morală pentru ceea ce urmează. Statele NATO, UE și alți actori non-statali și statali de pe Arena Internațională au primit din partea lui Dmitri Anatolevici Medvedev un nou avertisment și chiar un testament. Să analizăm scrierea fostului președinte al Federației Ruse, actual factor de decizie important pentru securitatea Federației.

„Aniversarea de anul trecut – cea de-a 100-a aniversare a formării URSS – a avut loc pe fundalul unor procese tectonice care au luat naștere cu trei decenii în urmă și care, în 2022, au provocat convulsii puternice și distructive. Cu un vuiet metalic, s-au prăbușit bazele ordinii mondiale din perioada post-sovietică, care până de curând era considerată, dacă nu cea mai bună, dar totuși mai mult sau mai puțin familiară. Airbagurile internaționale nu au funcționat, iar acum fisurile se extind și se adâncesc în întregul sistemul de menținere a păcii de pe planetă. Motivele pentru ceea ce se întâmplă se caută în moștenirea unei istorii lungi și relativ noi. La urma urmei, ceea ce vedem acum s-a întâmplat de mai multe ori – în momentul în care un alt imperiu mondial a ajuns la sfârșitul existenței sale. Să ne întoarcem la evenimentele din trecutul relativ recent, la care mulți dintre noi au fost martori. Începutul tragediei care se desfășoară astăzi în Ucraina a fost pus la sfârșitul secolului trecut. Mai exact, în momentul în care Uniunea Sovietică s-a prăbușit”. Idee extrem de importantă! „Pentru o lungă perioadă de timp, puternica țară s-a bazat pe acordurile postbelice și pe interesele reciproce ale țărilor participante, pe confruntarea în bloc și pe rachetele nucleare, pe aprovizionarea cu alimente a sateliților săi, pe tractoare și tancuri, pe „realismul socialist”, deși regimul comunist a durat mult mai puțin decât imperiul rusesc vechi de secole. Nu voi aprofunda motivele care i-au animat pe liderii politici, prin eforturile cărora URSS s-a prăbușit atât de repede. La fel ca în discuțiile despre cine a subminat Uniunea Sovietică: mașinațiunile dușmanilor externi, o economie necompetitivă sau o cursă a înarmării. Este probabil ca ultimul său lider, care a plecat în anul centenarului Uniunii, să fi crezut sincer că acționează în beneficiul poporului multinațional al marelui stat, al cărui șef a devenit după faimoasa „cursă a trăsurilor”. O scuzare și iertare post-mortem a lui Mikhail Sergeyevich Gorbachev, combinată cu o tentă de reproș. „În același timp, liderii republicilor unionale s-au preocupat în mod cinic doar de a deveni șefii unor state independente create pe rămășițele încă fumegânde ale unei mari țări. Într-un fel sau altul, apoi au apărut Foros și lovitura de stat din august. Și sfârșitul URSS, care a rămas pentru generația mai în vârstă o Patrie iubită și un vis minunat de dreptate”. Aici se caută sprijinul seniorilor în actualul război. „Toate acestea au fost privite cu dispreț de lumea occidentală, cu strabismul arogant al unui învingător și cu un sentiment de superioritate evidentă. Gândindu-se doar la modul de a-și satisface interesele egoiste. Și, prin toate mijloacele, continuând să împingă țara noastră în abis pentru a elimina complet concurentul său de mult timp. Toate vorbele bune despre parteneriatul egal, despre o lume nouă și curajoasă, fără linii de demarcație, și alte prostii cu suflet frumos au fost doar o diversiune. Și s-au dovedit a fi doar niște formule fără sens, care mascau planurile perverse ale dușmanilor noștri eterni”. Ce poate fi mai clar decât ideile transmise în rândurile anterioare? Pentru majoritatea factorilor de decizie ruși, în mod oficial, Occidentul rămâne dușmanul etern. „Diverșii politicieni care au preluat puterea în noua Rusie nu au putut face față amenințării care a apărut. Cineva din cauza nepăsării, a lipsei de cultură politică și de experiență, iar cineva – a greșit sincer în ceea ce privește intențiile „noilor noștri prieteni”. Au venit vremuri grele: oamenii alunecă rapid în sărăcie, iar sectoarele de bază ale economiei, care au căzut sub avalanșa privatizărilor, au intrat în descompunere. Separatismul a înflorit, în interiorul țării s-au format puncte fierbinți, Caucazul a luat foc. Autoritățile de atunci – președinții URSS și RSFSR Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn – au fost adesea creditate cu faptul că, după moartea „monstrului comunist”, au reușit să prevină orice lucru care să semene cu un război civil, ca după lovitura de stat din 24 octombrie 1917. Este atât așa și nu este așa. Masa critică de nemulțumire s-ar putea transforma într-o confruntare civilă în toată regula, în pragul căreia ne-am aflat în 1993. Dar, la acea vreme, nimeni nu a încercat să alimenteze activ focul conflictului din străinătate, deoarece lumea occidentală era mulțumită cu o Rusie slabă, învinsă, supusă. Toate acestea vor începe puțin mai târziu, la mijlocul anilor ’90. Da, iar poporul nostru multinațional de atunci a dat dovadă de înțelepciune, nepermițând să „scuture” țara și să provoace o agresiune internă distructivă”. Aici se subliniază atât norocul anterior al rușilor, care nu s-a mai repetat, cât și ghinionul și înțelepciunea. „Principalul lucru care poate fi adăugat ca un plus la conducerea URSS prăbușită și la primul șef al succesorului său legal, Rusia, este că nu au făcut cea mai teribilă greșeală: nu au permis ca cel mai puternic potențial nuclear al său să fie dezmembrat pe plapuma de petice nou formată pe locul unei mari țări. Cu prețul unor eforturi incredibile, Rusia a depășit treptat cele mai dificile momente. A fost forțată să se socotească pe sine la nivel internațional, și-a achitat integral datoria externă și a început să restabilească economia și sfera socială. Și-a recâștigat respectul pentru forțele sale armate, a continuat să urmeze o politică de descurajare nucleară și nu a permis provocări”. Aici ni se prezintă o Rusie victimă, umilită și umilă, care mai apoi renaște. „Dar istoria este implacabilă. Roma și Constantinopol. Califii arabi și Genghis Khan. Ascensiunea și moartea lipsită de glorie a lui Napoleon. „Apusul” în coloniile puternicei Britanii. Europa lui Charlemagne. Incașii și perșii. Imperiul Otoman și Rusia țaristă. Pe oricare dintre aceste pagini veți deschide volumele cronicii lumii, veți găsi același lucru. După apogeul imperiului și epoca sa de aur, există un drum lung până la același final: spre dezintegrare și război sau război și dezintegrare . Aceasta este legea mondială. Și așa s-a întâmplat și la noi, cu URSS, doar că într-o variantă întârziată. Războiul ar fi putut avea loc mai devreme, în anii ’90, în primele două decenii ale secolului XXI, dar a izbucnit acum. Această evoluție a evenimentelor este legată de cursul inexorabil și crud al istoriei mondiale.” Din nou o justificare morală! „O țară mare moare – începe un război. mai devreme sau mai târziu. Contradicțiile și resentimentele interne acumulate sunt prea puternice. Apar naționalismul dens, invidia primitivă și lăcomia. Și, bineînțeles, cel mai puternic catalizator al războiului după moartea unui imperiu sunt întotdeauna țările din jurul acestuia, care doresc să divizeze și mai mult puterea prăbușită. În cazul nostru, aceasta a fost poziția înghețată și cinică a lumii occidentale. Civilizația anglo-saxonă, complet revoltată de impunitatea sa, care a înnebunit pur și simplu pe baza ideilor de exclusivitate și mesianism fictiv. Două date pot fi considerate ca fiind puncte de neîntoarcere. Prima a fost în toamna anului 2008, când lumea occidentală a sprijinit agresiunea Georgiei împotriva poporului osetin și l-a ridicat la ceruri pe prostul, drogatul și aventurierul, care a fost ulterior respins nu numai de propria țară, ci și de una străină, unde a fugit cu lașitate. Agresorul a primit apoi o respingere rapidă și fermă”.

Aici este atacat Mikheil Saakashvili, dumneavoastră puteți să vedeți pe blog un material interesant despre acesta: Otrăvirea unui președinte și aurul femeilor din India – https://www.cristoiublog.ro/otravirea-unui-presedinte-si-aurul-femeilor-din-india/.

„Al doilea punct de cotitură este primăvara anului 2014, când populația din Crimeea și-a exprimat voința printr-un referendum legal, revenind pentru totdeauna la patria lor istorică. În lumea occidentală, acest lucru a provocat o isterie frenetică și neputincioasă, care continuă până în prezent. Convulsiile lor sunt alimentate de o rusofobie cavernoasă și de dorința de a crea un Frankenstein nou-înființat în persoana Ucrainei – un „anti-Rusia” special, despre care a scris președintele țării noastre. Ce altceva mai este de spus? Doar un singur lucru: predecesorii înțelepți ai politicienilor occidentali fără creier de astăzi au spus acest lucru: Deus quos vult perdere dementat prius – pe cine Dumnezeu vrea să pedepsească, mai întâi îl lipsește de rațiune. Această isterie nebună, dorința obsesivă de a ne sfâșia țara a fost cea care a dus în cele din urmă la o operațiune militară specială. Istoria mai demonstrează și altceva: orice imperiu prăbușit îngroapă jumătate de lume sub ruinele sale, sau chiar mai mult . Se pare că cei care au distrus mai întâi URSS și acum încearcă să distrugă Federația Rusă nu vor să înțeleagă acest lucru. Ei au iluzii iluzorii că, după ce au trimis Uniunea Sovietică pe lumea cealaltă fără nici un foc de armă, vor putea îngropa Rusia actuală fără probleme semnificative pentru ei, aruncând în cuptor viețile a mii de oameni implicați în conflict. Acestea sunt concepții greșite extrem de periculoase. Ca și în cazul URSS, nu va funcționa. Dacă se va pune serios problema existenței Rusiei însăși, nu se va decide pe frontul ucrainean. Și împreună cu întrebarea privind existența ulterioară a întregii civilizații umane. Și aici nu ar trebui să existe nicio ambiguitate. Nu avem nevoie de o lume fără Rusia. Desigur, se poate continua să se pompeze arme în regimul neofascist de la Kiev și să se blocheze orice oportunitate de a relansa negocierile. Dușmanii noștri fac exact acest lucru, nevrând să înțeleagă că obiectivele lor duc în mod evident la un fiasco total. Pierde toată lumea. Colaps. Apocalipsa. Când viața de dinainte va trebui să fie uitată timp de secole, până când blocajele fumurii vor înceta să mai emită radiații. Rusia nu va permite acest lucru. Și nu suntem singuri în acest demers. Țările occidentale cu sateliți – doar 15% din populația lumii. Noi suntem mult mai mulți și suntem mult mai puternici. Puterea calmă a marii noastre țări și autoritatea partenerilor săi sunt cheia pentru a păstra viitorul pentru întreaga noastră lume”.

Pentru cine este rațional, rândurile anterioare transmit un avertisment clar: Federația Rusă nu va pleca în abisul istoriei fără să folosească arma nucleară. Mors Vincit Omnia – Moartea învinge totul, însă dacă este să moară, lumea rusă va trage după sine și restul statelor, oarecum o viziune romantică asupra vieții și morții, o tentație spre un sfârșit eroic, dramatic, tragic, precum în operele scrise de către ruși. Ori, cu o inspirație pe stil francez: după mine, potopul. Foarte pe scurt, rușii consideră faptul că ei nu pot să fie învinși, în principiu datorită marii lor țări și a partenerilor strategici pe care și i-au ales. Dar, dacă cumva vor fi pe punctul de a fi eliminați, ei îi vor trage în groapă și pe ceilalți. Invazia mongolă în Rusia Kieveană și-a spus cuvântul, atât din punct de vedere: politic, militar cât și psihologic. Rușii consideră că sunt din nou puși pe mod supraviețuire, iar acum au ales lupta până la moarte și nu fuga. Și mare atenție, Medvedev îi consideră pe partenerii Federației drept având autoritate, adică sunt mai mult decât puternici, aceștia pot să impună ascultare. Articol integral cu scrierea lui Medvedev: https://iz.ru/1475574/dmitrii-medvedev/tochki-nevozvrata.

În altă ordine de idei, americanii pregătesc opinia populară pentru un nou conflict: Departamentul de Energie al SUA apreciază că Covid-19 a fost probabil rezultatul unei scurgeri din laborator, adâncind diviziunea serviciilor de informații americane cu privire la originea virusului. Care laborator și de unde? Un laborator din China, însă oare al cui? În mod firesc, destăinuirile secrete, un non-sens pentru beneficiarul final al securității, adică cetățeanul, au polarizat și mai mult societatea americană. Divide et impera! Republicanii vor sări la cravata democraților și vice-versa, iar chinezii au transmis încă de pe acum: „Părțile implicate ar trebui să înceteze să mai stârnească discuții despre scurgeri de laborator, să nu mai defăimeze China și să nu mai politizeze problema originii virusului”. Asta a declarat Mao Ning, purtătorul de cuvânt Ministerului Afacerilor Externe al Chinei. Originea virusului este precum o minge de ping-pong, iar opiniile se schimbă în funcție de care sunt puterile care au paletele în mână. Știre de folos: https://edition.cnn.com/2023/02/26/politics/covid-lab-leak-wuhan-china-intelligence/index.html