Bolnavul planetei sau când începe războiul civil american

Președintele SUA, aflat în plină campanie electorală pentru un nou mandat, a fost condamnat penal.

Voi relua afirmația de mai sus, cu tot cu nuanțe, pentru a evidenția gravitatea și absurdul situației. Deci, vorbim de un fost președinte al SUA, adică cel mai puternic om din cea mai puternică țară a planetei și cu acces la cele mai profunde secrete ale lumii în care trăim. Doi, condamnat fix în timpul campaniei electorale pentru un al doilea mandat. Pentru o faptă din 2016, petrecută, la rândul ei, cu câteva zile înainte de scrutinul prezidențial de atunci. Deci, o condamnare care are  impact în alegerile din acest an pentru o faptă care ar fi putut influența rezultatul alegerilor prezidențiale din 2016. Cele mai importante alegeri, din cea mai importantă țară a lumii. Contorsionate în 2016. Fraudate în 2020. Condamnate în 2024. Mai este America o democrație?

Pentru că un lucru e cert, indiferent de partea cui am fi: această condamnare nu face altceva decât să pună paie pe foc! Un foc mocnit, într-o societate americană mai divizată ca oricând. Și mai radicală ca oricând. Să sperăm că nu și radicalizată! Cu doi președinți care contribuie din plin la alimentarea urii, frustrării și fanatismului, în timp ce poporul se conformează entuziast acestei încleștări de tip bolșevic: „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră”. Fără cale de mijloc. Cu o ofertă politică închisă și seacă, unde votul, în cea mai veche democrație constituțională a lumii, nu mai este despre A sau despre B. Ci despre A ca să nu fie B. Sau invers. Grav este că actorii politici și antagonismul lor brutal nu reprezintă decât vârful icebergului. America Profundă e răvășită de teme precum imigrația, inechitățile sociale flagrante, chestiuni de rasă, favorizarea marelui capital, sleirea micului capital, identitate de gen, toate exploatate cu cinism de mediul politic.

Avem și cifre, pentru că, în rândul deștepților de peste Ocean, apare tot mai frecvent paralela cu Războiul de Secesiune. Astfel, 54% dintre cei care se consideră republicani convinși consideră că este posibil să aibă loc un război civil în următorul deceniu. În rândul celor care se consideră democrați convinși, procentul este de 40%. Revine și tendința secesionistă, întrucât 23% dintre cetățenii americani sunt de acord ca statul lor să se desprindă din uniune și să devină independent. 

În acest context, revine întrebarea: Mai este america o democrație. Sau, mai precis, mai este America stabilă? Ori va fi aruncată într-un haos anarhist de către cele două școli de gândire care macină establishment-ul de peste Ocean? Cea de tip Trump care acceptă, insinuant deocamdată, că SUA au pierdut statutul de hegemon și că trebuie să se așeze la masă cu Putin și Xi ca să-și împartă prada. Și cea a puterii actuale, care e dispusă să calce pe cadavre ca să prelungească cât mai mult aparența unipolarității. Trump vrea recuperarea Americii prin ea însăși, cu relocarea producției industriale și „taxă de protecție” (2-3% din PIB) pentru cei care vor să beneficieze de sprijinul militar și strategic al Unchiului Sam. Ceilalți (căci nu putem vorbi de Biden, el nu există, ci de un personaj colectiv), tot inventează conflicte prin diverse părți ale Globului ca să nu se vadă că uriașul e cu picioare de lut. Și să mențină funcționale mecanismele și fluxurile financiare care alimentează cea mai mare datorie guvernamentală din istoria lumii. 

E greu de spus cine va câștiga. Optimiștii (ca și mine!) speră într-o a treia cale de tip Robert F. Kennedy jr. care să reușească un melanj între cele două părți până se mai așază apele. Alți optimiști, se bazează pe soliditatea arhitecturii de stat americane care va păstra evoluțiile în limite acceptabile, eventual să intervină miraculos în caz că lucrurile o iau razna. Și acum vine o întrebare rea și grea: dar dacă nu? 

Dacă puterea profundă a statului american, în loc să stabilizeze situația, va fi tocmai cea care, prin angrenarea în conflict, va deveni chiar ea forța motrice, belică a fiecărei școli de gândire? Pentru că Trump are adepții lui. Establishment-ul actual, la fel. Ce se va întâmpla dacă acești piloni ai stabilității și puterii americane se vor radicaliza, considerând că singura cale este conflictul? Sigur, postmodernism-ul nu este definit de conflicte, ci de cooperare. Dar, dacă tocmai Marele Conflict American este cel care va reprezenta borna istorică de închidere a epocii moderne, a secolului XX cu toate remanențele lui, a Războiului Rece, a capitalismului?

Ce facem? Ne bazăm pe o Rusie care abia își găsește sensul existenței post-sovietice: Pe o Chină care, copleșită de fragilitatea șpagatului său economico-social, speră că a venit momentul în care va stăpâni lumea, prin modele dominate de empirism și dogme confucianiste. Vor fi aceste mari puteri în stare să înțeleagă ce au înțeles americanii în 1989, la Malta, și anume că disoluția necontrolată a URSS poate naște monștri care ar arunca Planeta în haos? Pentru că, la Malta, sovieticii și americanii au stabilit încheierea Războiului Rece fără învinși și învingători. N-am avut un tratat de pace. Evident că americanii și-au atribuit statutul de învingători și și-au luat |Estul Europei, crezând că astfel vor bloca geopolitic reapariția unui nou jucător eurasiatic. Însă, pe fond, nu au profitat efectiv de disoluția URSS. Nu au cotropit economic spațiul ex-sovietic, deși nu era nimic care să-i oprească. De ce? Pentru că așa a fost înțelegerea. La Malta! Ba chiar, după efervescența anilor ’90, când lucrurile s-au limpezit, tot americanii au înțeles primii că Vestul nu are nicio șansă să gestioneze homo sovieticus. Nu-l înțelegea, nu-l cunoștea, nu știa cum să-l apuce, fiind atât de diferiți. Întreg spațiul fostei URSS ar fi devenit un „no man’s land” apocaliptic, în absența unui stăpân. Așa a apărut soluția de tip Vladimir Putin, girat în primul rând de Washington. Și s-a oprit căderea. 

E limpede că situația Americii este departe de cea a URSS, însă pe fond, la nivel conceptual, tendința este identică. Vor întoarce, deci, rușii gestul americanilor? Și chiar dacă ar fi dispuși să o facă, cum vor reacționa chinezii? Pentru că nu este suficient ca celelalte mari puteri globale să nu profite de haosul american, ci apare necesitatea ca ele să sprijine stabilitatea, eventual stabilizarea, continentului nord-american. Altfel, efectul de turbion va cuprinde întreg Globul.

Lipsește Europa, din tot acest joc geopolitic, deși are toate motivele să participe. Și nu doar să participe, deoarece fiind pivotul istoric al acestor mari puteri și fondul primordial al tendințelor contemporane, Bătrânul Continent poate furniza soluții. Vizionare, pacifiste, sustenabile. Europa are resurse ideologice, culturale, academice consolidate în secole, la care să apeleze pentru reașezarea geopolitică de după căderea Americii. Pentru că un lucru-i cert. Pax americana s-a încheiat. Lumea va fi un pax multipolar sau fără pax deloc.