Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (IVa) | Dincolo de ușă

Eu am intrat în panică. În ziua de luni, începutul Săptămânii Luminate, timp de câteva ore am analizat situația mea. Nu a lumii, a mea. Fără să mă las influențată de știrile apocaliptice, dar nici de postările celor care pozează în oameni fericiți și împliniți pe Facebook, cei cărora izolarea le-a dat șansa de a realiza ce este important în viață.

Tatăl meu, fie iertat, a fost un om muncitor și cinstit. Mi-am amintit de vorbele pe care mi le spunea mereu: Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă. El venea de la birou, când era contabil la CAP, puțin după ojână, își punea coasa sau sapa pe spinare și se ducea pe câmp. Abia acum realizez cât de istovit era seara și că era de ajuns o bere să-l pună în cap. Și mai avea o vorbă pe care mi-o amintesc acum: Eu vreau să merg cu fruntea sus prin sat.

Sigur că aceste principii nu mi le-am însușit în întregime, orașul și evoluția schimbă modul de trai, însă mereu mi-a plăcut să muncesc. Am avut și norocul să fac ceea ce-mi place, însă nu ceea ce ar fi vrut părinții mei, care îmi spuneau să am o meserie, „că asta nu ți-o ia nimeni din mână”. Ei mă vedeau doctoriță.

În ziua în care s-a luat măsura stării de urgență și când am fost băgați în case, prima mea preocupare a fost:
Din ce vor trăi oamenii care nu mai muncesc?
La o lună, am început să mă întreb: Din ce voi trăi eu?
Revista la care lucram s-a închis, nu s-a putut lua nici măsura șomajului tehnic.
Am noroc că, datorită generozității domnului Cristoiu, am privilegiul de a face ceea ce nu mai este doar meserie, ci pasiune: să scriu, să vorbesc, să transmit anumite situații și stări pe care ochiul meu de reporter, format în 27 de ani, le surprinde.

Sigur, cu asta îmi satisfac pasiunea, însă piticul de pe creier responsabil cu starea de alertă legată de supraviețuire îmi dă mari bătăi de cap. „Ce faci, cum te descurci, ce se va întâmpla?”, mă întreabă el neîncetat.

A fost o vreme, în această criză, în care vedeam partea bună a lucrurilor: că se va separa grâul de neghină, că oamenii muncitori și serioși își vor găsi locul. Apoi, am început să primesc tot felul de informații de la oameni obișnuiți, nu răspândaci. M-am îngrozit de dimensiunea dezastrului, de abuzurile făcute, de afacerile pe care, cu nemărginit cinism, le fac unii.

Părintele evoluționismului, Charles Darwin, spunea că nu vor supraviețui nici speciile cele mai inteligente, nici cele mai puternice, ci cele care se adaptează cel mai ușor.
Acum, dacă ar fi să ne luăm după măsurile pe care le vor unii, care se cred Dumnezeii momentului, ar trebui să ne adaptăm la statul în casă. Până decid ei, până mintea lor încețoșată de grandoare, va pune capăt acestei stări. Nu m-aș putea adapta la asta. Unii vând iluzii și se ridică deasupra mulțimii de indivizi înfricoșați. Alții au făcut o adevărată avere din măști, dezinfectanți-toate contrafăcute. Desigur, astea sunt niște găinării, există afaceri mult mai mari despre care se va ști sau nu se va ști niciodată.

Prin urmare, tu, o ființă insignifiantă, dar bine intenționată, la ce să te adaptezi pentru a supraviețui? Să te închizi în casă? Să te detașezi de lume sau să devii consumator de apocalipsă? Speranța moare ultima? Păi, dacă noi vom fi deja niște cadavre umblătoare atunci când vom fi eliberați?

Sâmbătă am fost la o farmacie să îmi iau ceva care să mă ajute să dorm. Doamna de acolo mi-a spus să încerc mai întâi cu ceaiuri. Din vorbă în vorbă, am aflat că este îngrozită de mulțimea de oameni care cer medicamente de liniștire. Sigur, cred că toți am avut în viață momente de cădere și am recurs la medicație. Farmacista mi-a mai spus că vin oameni care au boala somnului, adică cei care, înainte de coronavirus, spuneau că cea mai mare bucurie a lor este somnul. A venit vremea să poată dormi cât vor, dar nu mai pot.

Am ieșit din farmacie fără să cumpăr medicamente și mi-am propus să recurg la autosugestie. M-am dus la un magazin să cumpăr ceva. În fața mea era un tânăr care s-a încurcat cu cardul, cu faptul că a uitat ceva și și-a cerut scuze că sunt nevoită să stau după el. Evident, eram la distanța cerută. I-am spus că nu mă grăbesc nicăieri, să-și vadă liniștit de treabă. Ei bine, în spatele meu a venit gibonul. Îmi sufla în ceafă. L-am rugat să se îndepărteze și de aici a pornit un circ de proporții. Că nu am decât să crăp dacă mi-e frică de virus, că el stă unde vrea, că nu-i comand eu lui. În loc să ies și să-mi văd de treabă, i-am spus că voi chema poliția. „Așa, și? Ce-mi face poliția? Să vină, că și așa nu are cine să-mi care bagajele până acasă”, mi-a spus el.

Seara, după ce am văzut bătăile dintre cetele de giboni și poliție, am realizat că, într-adevăr, nu ne putem baza pe poliție. De acum, ne vom teme de niște indivizi periculoși, care vor deveni și mai periculoși și nu vom avea nicio nădejde că polițiștii ne pot apăra, că ei nu se pot apăra nici pe ei. Mai mult, dacă se vor înăspri măsurile, noi, ăștia inofensivii, vom fi ținta controalelor și abuzurilor oamenilor legii.

Luni m-am dus și la Arena Națională, să văd cum se relaxează lumea. Știri despre cei care ajuns la spitale din cauză că au mâncat și băut prea mult nu au fost. Am văzut oameni care au ieșit să alerge. În jur, desigur, că înăuntru, unde era aer curat, era interzis. M-a frapat mult lipsa de expresie de pe chipurile lor. Și nu doar luni, ci de câteva zile. Oamenii nu mai au nicio trăire, nu sunt veseli, nu sunt triști, sunt inexpresivi.

Duminică, în ziua de Paște, am avut o experiență care m-a marcat. Am fost plecată și la întoarcere am fost singură în metrou. Singură cuc. Nu pot să descriu senzația pe care am avut-o când am trecut pe sub pământ, când ajungeam în stații și se deschideau ușile, iar peroanele erau goale. Apoi, am coborât la mine în cartier. Nici acolo nu era picior de om. Aproape de casă, am zărit o patrulă de polițiști și militari. Și chiar m-am bucurat.

Mai punctez un aspect pentru a-mi face, totuși, drum către o stare mai optimistă.
Înainte de Paști, multe femei s-au descurcat cu o chestie care este chiar importantă pentru noi: aspectul. Și-au vopsit părul, și-au făcut mani-pedi, s-au epilat. Din discuțiile avute am dedus că starea lor de spirit s-a îmbunătățit după aceste operațiuni. Cred că și de-aia am avut duminică o stare atât de proastă, că îmi vedeam rădăcina crescută de trei degete. Luni m-am vopsit și nu voi devoala cum. Să știți că funcționează. Bine, nu se produce un miracol, dar măcar te simți, cât de cât, om.

Voi încheia cu o poveste care mie mi-a fost cândva o lecție.

Într-o ţară aflată în război, era un rege care-i înspăimânta pe prizonierii săi, dar nu-i omora decât dacă ei alegeau asta.
Ce făcea regele? Îi ducea pe prizonieri într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o ușă imensă din fier de cealaltă parte. Deasupra acelei uși se vedeau sculptate figuri ce păreau chinuite și acoperite de sânge.
În această sală, regele îi punea pe prizonieri să formeze un cerc şi le spunea: „Puteți alege între a muri săgetați de arcașii mei sau să treceți prin această ușă. În spatele acestei uşi vă voi aștepta eu”.
Toți prizonierii alegeau să fie omorâți de arcași.

După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp a fost curios.
— Sire, pot să vă întreb ceva?
— Spune, soldat.
— Sire, ce află în spatele ușii?
Regele îi răspunse:
— Mergi şi vezi tu însuți.
Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, razele de soare intrau şi lumina invada sala.
În cele din urmă, surprins, soldatul descoperi că ușa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre libertate.
Soldatul, vrăjit, își privi regele, care îi spuse:
— Eu le dădeam ocazia să aleagă dar, din teamă, preferau mai degrabă să moară decât să riște să deschidă această ușă.