Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Profanatori de cuiburi

Semmelweis a fost pentru majoritatea colegilor săi medici nu un salvator de vieți, nu un inovator și nici un clarvăzător, ci un ponegritor, un pângăritor al propriului cuib, un „Nestbeschmutzer” cum spun germanii. Unul care, prin ideile pe care le propaga, prin acuzațiile aduse „iresponsabililor și ucigașilor” care nu se conformau (refuzând să se spele pe mâini între o necropsie și asistarea unei nașteri), își ataca nu doar colegii ci profana însăși reputația unei discipline onorabile, a cărei imagine se dorea imaculată. Fenomenul spălării rufelor murdare în familie e cunoscut de când lumea. Oricât de împuțită e balta pe dinăuntru, murdăria se cere camuflată cu orice preț. Pe dinafară trebuie să arate totul ca un pom veșnic înflorit.

Loji mici și mari și-au făcut o datorie morală din a menține nepătată „onoarea de familist”. Tainele comune ale meseriei, vecinătății, trecutului și intereselor, ale pasiunilor și educației, taine artistice sau militare se cer respectate prin jurăminte sacre ori pecetluite prin semnătură, altfel riști să fii expulzat din colectivitate și să suporți rigorile legilor mai mult sau mai puțin scrise. Toți se vor ca unul și unul ca toți. Uniți prin respect sau prin obediență? Păstrarea secretelor sau spălarea de creiere și ruperea treptată a contactului cu realitatea? Onestitate întruchipată sau perfidie dusă la extrem? Egalitatea în drepturi de la ucenic la maistru sau doar în obligația de a păstra tăcerea asupra freamătului și tumultului interior? Egali cu toții sau unii mai egali decât ceilalți? În condițiile în care nimeni nu poate sufla o vorbă în afară, cine să vină și cum în ajutorarea nedreptățiților? În condițiile în care, cine împarte dreptatea își rezervă felia cea mai mare, cine i-o poate contesta și cum, dacă toți sunt obligați moral și contractual la tăcere?

Decenii întregi n-a știut – chipurile – nimeni dintre cei aflați în afara granițelor trasate de comunism ce se petrecea de fapt înăuntrul hotarelor și în spatele Cortinei de Fier. Cel puțin așa pretindeau cu toții atunci când mai scăpa câte un membru rebel prin breșe apărute inopinat și se punea pe destăinuiri. Bine, așa au pretins și membrii lojii grupate în jurul exterminatorului ne-arienilor, deși, fără ritualul de inițiere și fără jurământul depus de fiecare în parte și de toți împreună n-ar fi fost posibilă ascensiunea marelui maestru, dar asta este o altă poveste. Nu știu cum o fi fost acum câteva secole cu omogenitatea de opinii și cu liantul intern al acelor societăți secrete, cu iubirea frățească și cu principiile morale, dar „societățile secretoase” ale zilelor noastre fojgăiesc de neîncredere, surescitare, invidie și nedreptăți. Lipsiți de orice liant comunitar, „adepții” mișună precum particulele browniene încinse într-un pahar ca și în ditamai oceanul. Ca unei amibe i se mișcă neîncetat pereții slabi, gata să se spargă lăsând puroiul să se scurgă.

Dar până la spargere se cere loialitate. Nu, nu între membrii grupului, care se împroșcă zilnic cu noroaie, murdării, reproșuri și jigniri greu de reprodus. Se cere loialitate față de întregul care nu mai reușește de mult să reprezinte o unitate. E vorba de imagine. Imaginea se cere păstrată cu orice preț, fiindcă se pare că de ea depinde negarea și reprimarea unei realități care se cere, nu se știe de ce, perpetuată. Putem să ne mâncăm între noi cât poftim, dar nu cumva să afle și alții de meniul nostru preferat. Și, culmea, strategia funcționează! De la individul în ansamblul său, familie și parteneriate la companii, instituții, popoare și națiuni. Misterele fericirii și ale calamității sunt prezervate cu aceeași sfințenie. Fără să se fi vorbit în prealabil, membrii „lojii” se zbat din răsputeri să păstreze intactă imaginea (pre)stabilită instinctiv.

Nu doar la cununie se pecetluiește o legătură prin cuvintele magice care fac parte din „Taina Sfântă”. Nu doar acolo jură primitorii tainei să „păzească legătura dragostei și a unirii între ei până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită” și să nu se abată de la datoriile lor nici unul, nici altul, „urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor”. Când îți închei un studiu și primești o diplomă, depui jurământul breslei din care vei face parte. Când dobândești o cetățenie juri că „vei aparține țării respective ca slujbaș loial, că vei respecta întotdeauna conștiincios legile și că te vei abține de la orice lucru care ar putea dăuna intereselor și reputației acesteia”. Când ești angajat undeva, ești instruit cu seriozitate despre păstrarea secretelor instituției respective și despre consecințele legale pe care le poate avea „trădarea”. Și totuși, până unde merge loialitatea și care sunt acele lucruri care pot fi considerate tainice și de interes covârșitor, astfel încât dezvăluirea lor să însemne o chestiune de viață și de moarte?

Culmea este că indivizii înșiși reacționează oarecum alergic la orice tentativă venită „din afară”, menită să strice reputația „lojii” din care ei consideră a face parte și pe care o dezbină permanent pe plan intern, prin confruntări vehemente. Nu odată mi-a fost dat să trăiesc scene și situații – le-aș putea numi „hilare”, dacă nu ar fi fost atât de triste –, în care „membrii autohtoni” își varsă focul și necazul pe colegi, manageri, politicieni și circumstanțe fără menajamente, crispându-se de îndată la orice frază asemănătoare ieșită din gura „membrilor venetici”. Imediat plouă cu reproșuri fățișe sau înăbușite: „De ce-ai venit aici, ca să critici? Nu cumva la voi e mai bine? Nu ai decât să te întorci acasă, la ai tăi, dacă nu-ți place!” La fel decurg lucrurile și când e vorba de acel „acasă” la care ai fost trimis. Nu deranjează pe nimeni dacă se împroșcă cu persiflări usturătoare, atâta vreme cât ele vin de la părtași și rămân izolate pe plan local. Însă nu cumva să îndrăznească cineva să practice metoda în sau din afara hotarelor și să „facă loja de râs”!

Am trăit asta nu doar atunci când diaspora a fost invitată acasă (despre asta voi mai relata), ci și atunci când mi-am pregătit și prezentat la Viena un referat despre situația tuberculozei în România. Nu că n-ar fi știut (sau măcar bănuit) o întreagă Europă că boala sărăciei e bine împlântată pe meleagurile dacice. Am vrut totuși să mă asigur de veridicitatea informațiilor obținute din publicațiile accesate și mi-am trimis referatul spre aprobare persoanei aflate atunci la șefia centralei de referință. Era o persoană cu un nume străin, nu știu dacă prin naștere sau prin căsătorie – pentru mine a fost și este absolut irelevant. Nu și pentru restul colegilor acelei persoane, care au protestat vehement la auzul confirmării unor date care nu aveau ce căuta în afara granițelor, deși ele erau vizibile pe net. „Vai, dar chiar e răutăcios din partea ei! Cum de a putut să facă așa ceva? Cum să ne facă de râs?!” au ripostat în cor participantele la o conferință pe aceeași temă, care a avut loc la Viena doi ani mai târziu, participante care, se înțelege, au prezentat alte cifre. Unele care vorbeau de succese, nu de probleme majore. Nu știu dacă ofuscarea lor a fost stârnită de „pătarea imaginii” țării sau a breslei, a fost în orice caz una autentică.

Nu pot totuși să nu mă întreb cum poate cineva să creadă că imaginea unui dezastru poate fi stricată doar de aceia care-l văd și îl descriu, vrând să atragă atenția asupra lui și să caute soluții, nu însă și de cei care-l produc și care l-au trecut de mult peste granițe, inclusiv peste acelea ale bunului-simț. Dezastre ale căror emanații s-au propagat deja pe distanțe incomensurabile. Am citit sau am auzit undeva o descriere foarte plastică a portretului pângăritorului de cuib: Se spune că undeva într-o încăpere, un grup de adepți își desfășura activitățile breslei din care făceau parte. Cu toții se aflau angajați în dezbateri aprinse. La un moment dat unul dintre membri dă peste ceva neplăcut și încearcă să le atragă celorlalți atenția asupra pocinogului. Descoperise un rahat imens mirosind bestial drept în mijlocul încăperii și ridicase vocea ca să se facă auzit, riscând să trădeze „secretul” și vecinilor. „Hei, aici pute oribil!” răsună „sacrilegiul” defăimătorului.

Loialitate da, atât timp cât aceasta nu vine în contradicție cu drepturile și valorile fundamentale și nu afectează integritatea morală și spirituală a niciunuia dintre membrii colectivității respective. Cu toții dorim să trecem peste ceva dezagreabil și să uităm cât mai repede. Și totuși, nu există niciun buton pe care îl poți apăsa pentru a șterge amintirile și evenimentele neplăcute. Cel mult le poți reprima. Se cere totuși prudență, atunci când vine vorba de măturatul sub preș. Fiindcă nu totul se transformă întotdeauna în compost și lasă iarba să crească pe deasupra. Uneori, iau naștere adevărați vulcani, la ale căror forțe dezlănțuite nu mai poate opune nimeni rezistență.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

9 comentarii pentru articolul „Profanatori de cuiburi”

  • Mulțumesc tuturor pentru intervenții și pentru opinii!

  • Genom de nație. Plus prostia unora, indiferent de pregatire. Este gresit, cred, sa dam vina doar pe metehnele comuniste de care ne debarasam cu mare greu.

    • Asa e,toti isi ascund gunoaiele sub pres,sunt ipocriti,dar ce nu inteleg acesti ipocriti,este ca rahatul,chiar daca il ascunzi si il cosmetizezi el pute,si pana la urma danful de rahat releva Adevarul.Si mai devreme sau mai tarziu vine un moment al Adevarului.Si cu cat vine mai tarziu cu atat acel Adevar loveste mai crunt.Si grupurile astea daca se chinuie sa ascunda Adevarul in interior,asta se datoreste faptului ca rahatul este mare,enorm,si PUTE de trazneste.Si PUTOAREA va iesi fie ca unii vor sau nu ,la iveala.Cu mirosul aferent. 😈 😈 😈

      • Si oriunde este SECRET,cu siguranta acolo este si RAHAT ascuns.Deci nu este de mirare.Ca se ascunde RAHATUL.Dar mirosul persista.

  • deci…ce sa mai, loialitatea se manifesta prin superpozitii:))))

  • loialitatea care e o cauza implineste o dorinta,
    insa loialitatea plenara se manifesta impreuna cu Iubirea si numai asa, pentru ca numai asa te poti darui plenar, caz in care loialitatea ta nu mai poate fi pusa la indoiala, neputinta fiind absoluta

    loialitatea care e o cauza îi e loial celui care implineste cauza pe drumul cel mai scurt, iar acest drum va fi ales negresit atunci cind el se iveste:))

    loialitatea nepretuita e cea care e un efect, nu o cauza.

  • loialitatea care tinde sa si perpetueze miscarea rezulta din armonia dintre…tinderile celor implicati:)), deci nu ceea ce sant ii apropie, ci tendinta…care i indreapta catre aceeasi armonie,
    si am intalnit si astfel de oameni:), care au tendinta sa si scoata timpul din ecuatia lor de miscare…

  • dincolo de dorinte mai e o dorinta,
    …ca ea, dorinta, sa se implineasca…uite chiar acu, daca s ar putea:))

    loialitatea…cea mai la indemana e cea fata de propriile dorinte.
    caz in care poti fi loial oricui altcuiva daca ramai loial propriilor dorinte si mai cu seama vitezei maxime cu care acestea se pot implini:))
    adesea dai orice, la limita chiar pe tine insuti, pentru a ti implini dorintele:),
    prin urmare…lojele sint exclusiv catalizatori ai implinirii propriilor dorinte, nimic altceva.

    loialitatea fata de tine insuti si imputinarea dorintelor merg…la brat.
    lipsa dorintelor e stare de echilibru absolut.

  • poti avea ceva impotriva loialitatii unui om fata debsine insusi?
    io cred ca asta e chiar pace, deci creca cam nu prea poti.
    loialitatea fata de orice altceva presupune un pret care trebuie platit, iar el consta, in mod absolut, in drumul care trebuie cheltuit pentru a ajunge in starea in care ti esti loial tie insusi, nemaiavand nimic impotriva ta. ( abia asa nemaiavand nimic impotriva altora )

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog