Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Reportaj. Anul I după Coronavirus | La Moșii de Vară, după pandemie, printre cei Vii din satul Moromeților!
Dacă n-ar fi avut televizorul din odaie, aparatul de radio proptit pe prispă și fixat pe România Actualități ori Antena Satelor, spaima amenzilor și, nu în ultimul rând, radio-șanțul – cel mai eficient mod de comunicare în masă la sate- , țăranul din Siliștea Gumești habar n-ar fi avut că peste lume și satul lui s-a abătut o boală cumplită. Două, trei familii întoarse de la muncă, de prin țările înroșite pe hartă, au fost băgate în carantină. Rudele treceau aproape zilnic pe la casele „însemnate” și le lăsau la poartă sacoșele cu merinde. Poliția, la fel, să-i verifice:
„ Băi, ai lui cutare, ieșiți dracu` pe prispă să vă vedem dacă sunteți toți!”.
Bătrânele văduve de cam mulți ani (ele sunt în vârstă sau de-o seamă cu Monumentul Eroilor din Centrul satului), oricum nu ieșeau mai departe de stanoaga de la poartă, au rămas tot pe prispă. Cum casele din zona asta sunt cu prispe înalte, nici n-a mai fost nevoie. Au stat aplecate peste parmalâcuri, ca niște puncte de observație; Atente la cine trece, cine vine și mai ales unde, cu basmaua trasă pe gură în chip de protecție. Mai sunt, tot „camerele de supraveghere” mi-au spus că unii, puțini ce-i drept, când intră pe uliță și ajung în dreptul gospodăriilor carantinate, lățesc pasul și trec pe partea cealaltă a drumului, așa cum alergi vara pe după umbra corcodușilor.
Cu mască croită dintr-o palmă de material rămas de la o fustă și prinsă cu elastic, cu baticul ridicat peste nas, ori cu o botniță regulamentară care se pune cu partea albă pe bot și cu cea albastră spre exterior – pliurile trebuie să fie în jos – , viața merge înainte în satul Moromeților. Pe cea din urmă, aia chirurgicală, luată de la dispensar sau adusă de rude, mulți o au într-un singur exemplar și o întorc, din când în când, pe ambele fețe, până se scămoșează și o așează pe pervazul ferestrei, la soare. Oricum, când o poartă, o poartă. Trasă sub bărbie, pe nas, pe-o ureche sau în buzunar. Modelul este și la oraș, numai că aici stă agățată de oglindă retrovizoare a automobilului. Unde se atârnau cruciulițe și iconițe, brăduleți parfumați, botoșei, zaruri, maimuțoi din pluș sau nimicuri primite de la benzinărie ca bonus, acum este și-o mască. Ea va fi, de acum înainte, parte din viața noastră. Până atunci, în Siliștea Gumești, pandemia de coronavirus a trecut fără prea mari transformări în firea oamenilor. Doar că i-a pus pe gânduri, n-a mai fost cum trebuia să fie. Așa cum era odată, la Moși, de Rusalii.
Covidul a lăsat până și morții fără pomeni
Există o singură sărbătoare de peste an în care cei risipiți prin lume se întorc acasă ca să meargă la cimitir, să aprindă un muc de lumânare și să-și tămâie morții. Se strâng toți, în noaptea dinaintea Moșilor, și încep să numere scaunele goale și vorbesc despre cei care stăteau pe ele. S-a făcut cruce la colaci, s-a așezat orezul cu lapte bine închegat în castrone, pe vremuri în străchini, și atunci cei mai mici dau buzna să mai râcâie nițel fundul tuciului unde a fiert că ăla e mai bun… și mai afumat! Și se vorbește despre morți, în general, despre serviciu fiecăruia, pensii și guvernanți. Despre morții de-acum, adică mai proaspeți și despre morții mai vechi. Cu teamă, babele își strâng baticul sub bărbie, se închină și zic: „Să mâie unde-a înserat!”
Adică, dacă i-a prins noaptea în groapă, acolo să rămână, să nu-i apuce, așa, vreun dor de ducă prin lume sau pe la rudele care n-au altă treabă decât să vorbească despre ele, spre exemplu.
Asta a fost odată, în anii trecuți. Acum, cele două mari sărbători, Sâmbăta Morților sau Moșii de Vară și Rusaliile n-au prea adus pe nimeni acasă. N-a mai fost ca-n alți ani, îmi spun femeile mai tinere, dar care au apucat sărbătoare, așa cum era.
„-Păi, ce era la Moși! Nu aveai loc în cimitir de atâta lume, te călcai pe picioare și nu mai pridideai cu împărțitul. Tot drumul era plin de mașini și căruțe. Parcă eram la târg, la Vinerea Mare. Și morții erau bucuroși că le-au venit rudele pe acasă. Ne strângeam la masă cu toții. Acum, uită-te și dumneata, e drumul pustiu!”
Urmările pandemiei i-a ținut pe oameni mai răsfirați și în curțile celor două biserici din sat, cu lumânările pâlpâind în căușul palmei, departe de privirile aspre ale sfinților rămași doar cu popa și țârcovnicul în biserică.
Un muc de țigară și unul de tămâie!
Cimitirul își deschide porțile pe la ora 6.00, după indicațiile preotului, adică să se intre pe rând și să se respecte distanțarea legală între oameni, cruci și covid-19. De pe la 5.00, când începe să cânte cocoșul, femeile care și-au rânduit deja cușca, cu ochii cârpiți de somn, îmbrobodite în negru și cucernice pe cât se poate, încep să se rostogolească una câte una, sau pereche, spre cimitir. N-au mai rămas multe, dar suficiente să dea de știre întregii uliți că ele merg la cimitir. Se mai opresc din când în când și scot din cușcă un mănunchi de frunze de nuc pe care îl aruncă în urma lor. Așa e tradiția. Dacă le întrebi, nici cele mai în vârstă nu mai știu de unde vine treaba asta, dar așa s-a pomenit din bătrâni. În urma lor, cei mai comozi vin cu mașinile. Cele mai bune pe care le au. Claxonează din timp și încetinesc să nu le sperie și să nu scape vreo babă cușca (coș de nuiele cu mâner în care se pun cele de împărțit pentru morți și oala cu tămâie).
Nea Victor și cu nevastă-sa, Dumitra, au venit cu tractorul. Aruncă frunze de nuc pe poteca spre cimitir, pe morminte și, bodogănind , se așează pe un mal de pământ. Își aprinde un muc de țigară rătăcit prin buzunar. Fumul de la țigară și cu cel de la tămâie dau o miresmă care, în rotocoale amestecate, se plimbă pe deasupra răposaților.
La cimitir începe, sfios, târgul pomenilor. Acum, după pandemie, mai slăbuț ca în alți ani. După ce și-au plâns morții, unele cu durere, altele tare și din rărunchi să le audă toată lumea, femeile încep să împartă. Dar nu prea au cui.
Păi, la Moși, acum un an, nu dura mult și începea o rotire a vaselor ( farfurii, castroane, căni, ligheane, lumânări și colaci) date de pomană, dă-o pe-aia, ia-o pe-aia. „Grigorițo, ține, fa, și lumânare. Suflă în ea să nu te ardă la dește, că are mucu` mic”.
Pomana nu trecea dincolo de porțile cimitirului, de rude, era prinsă în străchini. Țata Ioana îi împarțea țatei Anghelina, aia de la Vale celei din Deal, și tot așa se învârte o întreagă veselă de bucătărie de la o babă la alta. După ce se termina acest na-ți-o ție, dă-mi-o mie și bieții morți se întorceau la locul lor, sătui de atâtea pomeni, încet, încet puhoiul de lacrimi înăbușite în basma se duce acasă. Acolo începe inventarul, despachetarea. Cine și ce i-a dat. Ce vas, ce oală, ce cană și de unde, că parcă a mai văzut la cineva! Cam asta a fost până să vină Covid-19 peste Moșii de Vară.
Nomazii vând o zdreanță babelor zgârcite care negociază pe 50 de bani până și trecerea Styx-ului
Anul acesta, mai mult ca niciodată, ca la orice sărbătoare petrecută la cimitir, apar și cei cu bogdaproste, sărmanii nomazi. Își așează căruțele cu coviltire lângă sat, pe o miriștie de unde nu poate să-i gonească nimeni, încă. Acolo își revarsă bruma de sărăcie lângă un foc și un tuci pe pirostrii. Priponesc mârțogele de cai și pleacă prin sat după fier vechi și după căpătat. Mai vând și câteo zdreanță, o bluză sau un șorț babelor zgârcite care negociază pe 50 de bani până și trecerea Styx-ului.
La poarta cimitirului sunt primii. N-au nicio problemă cu Covidul, nici n-au auzit de el, Cu puradei înfășurați în zdrențe lungi pe după cap și umăr, cu desagi până la pâmănt în care să intre o sărbătoare cu tot cu pomeni. Se strecoară printre morminte, „ginesc” unde este de căpătat și e crucea mai înaltă și rude mai multe lângă ea. Gătită cu toate țoalele adunate de prin sat, stăpâna puradeiilor nu mai are răbdare:
„Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, cucoană, pe morții matale, să-ți trăiască familia, copilași!”
Ai ei sunt toți acolo, răspândiți. Vreo patru pe la intrare, doi sau trei pe la alte cruci, unul în brațe. O mogâldeață, frumoasă foc, cu ochii ca doi cărbuni îi stă atârnată de gât, suge cu poftă din țâță mă-sii și, scăpată din strânsoarea legăturilor, dă din mâini și piciorușe ca o țestoasă.
Nimeni nu știe de unde vin, dar ei știu cu siguranță fiecare sărbatoare din calendar, dar și unde se duc după aia. Trăiesc doar din pomeni. Viața lor e o pomană. Colindă fiecare sat și asistă la nașteri, botezuri, tăieri de moț, nunți și îngropăciuni. La Moși, după ieșirea din cimitir, rar mai scapă câte o babă un colac pentru ei.
„Ce vrei, fa?! Ce am avut, am împărțit, astea sunt căpatate! Vrei să-ți dau din pomană! De ce nu-ți cauți de muncă!!?”
„Mamă, nu mi-a fost frică de Covid, mi-am petrecut toate zilele…”
În labirintul cimitirului (printre cele mai ferite locuri de covid -19 pe timpul stării de urgență, pentru că oricum acolo toți sunt morți de mult) aplecată peste o cruce ca să-i rupă buruienile care o năpădiseră, o bătrână îmi spune cum a trecut ea peste pandemie.
„Nu mi-a fost frică. Și, n-am pus nici la gură (masca, nota red.). Mamă, dacă aveam treabă, fugeam până la prăvălie și înapoi și nu m-a prins nimeni. Am 85 de ani acum de Drăgaică. Mi-am petrecut toate zilele. Am trecut eu de greutățile copiilor mei. Cum să mă duc eu acum, să mă culc în pat, când copiii mei sunt în pământ?”, mă întreabă femeia cu lacrimile adunate în broboadă, rotind oala cu tăciuni și tămâie pe deasupra mormintelor.
De Rusalii, o poveste cu strigoi!
Siliștea Gumești, Teleorman.
– Pentru morți, mai adu` un pahar, ca le-o fi sete și lor…
Vărsă cateva picaturi pe podeaua friptă de sete și năclăită de praf a verandei.
– Ce atâtea pomeni, colaci, prescuri și… uitându-se lung la licoarea risipită pe jos… ca doar n-or ajunge la ei, pe lumea ailaltă!?
– Măi, să știi ca ajung toate, și ce dai, și ce nu dai. Și nu numai acolo. Avea tata un pretin, leat cu el – alde Burcea- și i-au luat din bătătură…
– Haideți, bă`, c-a intrat Generalul în Odessa și trebuie oameni… Luni de zile au bătătorit stepa Calmucă, au mâncat coji de cartofi și ciolane de cai. Tata a avut noroc, un glonț în umăr și s-a întors acasă, leatul a rămas. Și până a ajuns tata acasă, a ajuns și scrisoarea că ăla a pierit pe nu se știe unde și că țara îi este recunoscătoare.
Acasă, în sat, i-au făcut tot ceea ce trebuia pentru pomenire, rând de haine, tron, cruce, popă și tot alaiul. Au pus hainele în tron rânduite și… l-au băgat în pământ. Apoi i-au făcut pomeni și alte alea. După câteva luni s-au trezit cu mortul în poartă, galbin și uscat ca iasca. Pe biata mă-sa au înviat-o cu oțet… Și le-a zis după aia, că el cât a stat… după ce a murit sau a fost dat pierit, n-a avut nevoie de mâncare, era sătul… de la pomană. Îi mirosea a varză călită, fasole scăzută, mâncare de prune, gogoși făcute de mamă-sa pe plită și împărțite pe drum, la lume. „- O fi fost strigoi? O fi fost, cine mai știe, era tot prin vremea asta, de Rusalii, la Moșii de Vară.”
Comentarii
Un comentariu pentru articolul „Reportaj. Anul I după Coronavirus | La Moșii de Vară, după pandemie, printre cei Vii din satul Moromeților!”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Viața adevărată e împletirea morților cu viii, ca-ntr-o spirală fără început și sfârșit! Frumos și emoționant eseu! Felicitări, domnule Ionuț Crivăț!