Reportaj: La Tribunalul București reforma continuă: dinspre WC către sălile de judecată

La cinci minute distanță

… de Tribunalul București, te reține solemnă o inscripție uriașă, scrisă stângaci pe curmezișul unui perete: careva a caligrafiat cu graffiti “Brațul lung al legii mă cam pipăie pe șliț”. Braț, șliț, lege în “ecuația” Justiției de pe Dâmbovița: de care parte a “brațului” o fi situată Justiția activiștilor “rezist” din Tribunal, a “greviștilor” cu robe? Treci mai departe și ajungi lângă sediul Tribunalului București, acolo unde fiecare are șansa să se scape în pantaloni de două ori: o dată după ce îi dă judecătoarea sentința și a doua oară după ce va descoperi că Tribunalul nu are hârtie igienică în toalete. Ceea ce în Vestul Europei ar dărâma un Guvern (criza de igienică la instanțe), la Tribunalul București nu produce decât apatie și întărirea sfincterelor: aici, lumea umblă demnă și crăcănată în sala pașilor pierduți, se asigură că s-a înfăptuit dreptatea în cămăruțele unde-i convoacă magistrații, merge la WC, stă ghemuită, se șterge cu Încheieri de ședință, suge rapid o țigară în toaletă și părăsește clădirea coborând pe o scară rulantă interzisă accesului public, cu sentimentul că în Tribunalul ăsta ceva e neterminat.

Șăsă tipi tineri

… cu tatuaje identice, stau în semicerc în parcarea Tribunalului București. În interiorul semicercului, o pirandă le ține un discurs cu voce mică. N-auzi nimic și e mai bine că n-auzi nimic, dar din limbajul corpului percepi perfect ce zice piranda: șăful e la bulău mânca-ț-aș și avocatul trebuie plătit. Cei șase oameni tineri pot fi din vr’un clan- un “produs cultural” cu palate și Merțane neimpozitate, răsărit eventual încă din anii ’90 și care n-a mai încăput în schemele ONGurilor finanțate Soros- cele care s-au ocupat în România de “vulnerabili”. Ocolești politicos pălăriile și pe cei șăsă oameni tatuați, ocolești chivuța-orator și intri în Tribunal, mereu atent la obstacole: drept înainte sunt jandarmii care te vor căuta de grenade, iar în jur sunt viermuiala de oameni de la parterul clădirii și mulțimea de uși cu interdicții pentru accesul “publicului larg”: celălalt public, “publicul strâmt” al Tribunalului (pile, cunoștințe, relații) nu apare menționat pe nicio ușă.

Justiția se face cu chinuri

… la Tribunalul București, și cu încălcarea oricăror dispoziții ale conducerii. Un afiș mare anunță “Interzis accesul pe scara rulantă când aceasta nu funcționează” dar toată lumea urcă voinicește pe scara blocată: un cortegiu chinuit de avocați, procurori, petenți, funcționărași, gospodine și muncitori de Tribunal urcă și coboară scara rulantă imobilă, transpirați și cu ochii rotunjiți de efort, sugrumați de cravate, vârâți în surtuce, în robe, în pantofi-cui, bocanci sau gumari, sub povara hârtiilor, a sarsanalelor, telefoanelor și servietelor lor din piele de elefant.  Deasupra tuturor, jandarmii supraveghează cu fălci lungite de căscaturi, agitația asta de furnici care clădesc mușuroiul Justiției în Tribunalul București.

Tribunalul București nu este într-o țară

… care se șterge cu frunza la fund, dar este într-una (România) care are destulă junglă pe asfalt (când ies danileții și lăncrănjanii la proteste “haștag”) și care ar avea și destulă producție de hârtie pentru toalete atunci când măruntaiele Justiției sunt deranjate. În WC-ul Tribunalului e curat, încăpător, poate fi deschis aici și-un mini-club de karaoke, cu șezlonguri, cu aprozi pe margine- care să anunțe piesele muzicale și, eventual, cu grefieri care să noteze  campionii. Nu există, însă, hârtie igienică,  iar într-un colț, un coș este învârfuit cu Încheieri de ședințe: probabil, un justițiabil care a  pierdut procesul cu Tribunalul, a  pierdut în toaletă și lupta cu propriul stomac. În fața oglinzilor, doi omuleți spilcuiți care arată a negustori de aspiratoare își dau coate și se prăpădesc de râs- lipsa curpapirului a devenit prilej neserios de sărbătoare pentru ei: “ Bă, știi cum te ștergi cu un bilet de autobuz când n-ai hârtie la baie?” se îneacă unul. “Dai la c..r cu degetul și p’-ormă îl ștergi de bilet!”.

Geamurile toaletei Tribunalului sunt deschise

…și este evident că aici se fumează ca într-un lupanar: lumea pierde sau câștigă procese, dă buzna la WC, fumează și strivește țigările încinse direct pe plasticul tăvițelor de la oglinzi cu furia cu care CSM-ul lui Savonea ar strivi orice Secție de Investigare a Magistraților. Ieșim acum din toaleta fără hârtie igienică a Tribunalului București și aproape imediat intră un deținut tânăr, escortat de doi polițiști. Fețele polițiștilor sunt grave, descriu impasibil urgența cazului: vor sta în fața cabinei unde e ghemuit pe vine deținutul și vor aplica timp de 5 minute regulile anti-evadare învățate în școala de subofițeri. Cu un pic de îndemânare, deținutul se va șterge dosnic cu cătușele, apoi va cere polițistului dreptul la o țigară în toaleta Tribunalului și va înjura că s-a găsit să fure “calificat” tocmai în România, o țară unde nici judecătorii n-au hârtie în toalete.

O avocată îl învață

… pe un “cetățean revoltat”, în mijlocul coridorului, unde să depună plângere pentru lipsa de hârtie igienică: “În scris sau verbal, la Biroul de Relații Publice al Tribunalului, la parter”, precizează ea sec, adăugând și-un paragraf de lege. Revoltatul, un omuleț care se prezintă “domnu’ Condrea”, cu burtă și mustață coborâtă oală pe buze, pleacă și vine înapoi, nu știe ce să facă. Se întreabă, probabil, în cât timp s-ar rezolva pe Lege, o cerere de hârtie igienică la Tribunal. “Am fost la parter și am nimerit la Relații Publice Judecătorie Sector 2”, povestește el cu un fel de spaimă. “Mi-au zis “Nu e competența noastră, mergeți alături, la Tribunal”. M-am dus la Biroul Tribunalului și acolo era încuiat, zicea o doamnă care aștepta la ușă, că secretara “e la șefa”“.

Cetățeanul revoltat își mută

… dintr-o mână în alta geanta de piele, pe care o bănuim încărcată cu conserve de fasole: este un om activ, a alergat pe problemă, s-a informat, dar azi sunt vremuri căcăcioase și nimănui nu-i mai pasă de unul ca el, umil justițiabil care vrea la toaleta Tribunalului: ”Afară pe scări am dat de unul care târâia o mătură”, continuă el să povestească. “Am avut noroc, era de la firma de curățenie. Când i-am zis de hârtie higenică, ăla s-a mirat. “Nu-i hârtie la vișeu? Zău? Vorbesc eu cu fetele! Ce etaj?”. Și eu ce era să fac? M-am întors la Relații Publice la Tribunal, că se-ntorsese doamna de la șefă. Mi-a zis că s-a schimbat firma de curățenie și că de-aia e criza de hârtie igienică, și că și ei, angajații, au aceeași problemă: cum ar veni, ea vine la servici cu suluri de hârtie  în poșetă. Numai că un polițist îmi șoptise mai devreme că problema are ceva vreme, că e veche în Tribunal. Și asta mă doare capul acum, cât durează frate, aici, o schimbare de firmă la curățenie?”.

Amețit de sarabanda gândurilor

… cetățeanul revoltat Condrea cade pe-o bancă, între dosarele unor avocați. Avocata a plecat, dar doi sau trei oameni încă îl mai ascultă, iar unul chiar îl sfătuiește blând să nu mai facă nicio plângere fiindcă România Tribunalului București e eternă, fiindcă Republica Procurorilor din România are alte “urgențe” decât să-i pună lui hârtie “higenică” la baie, iar el e singur și poate-o fi și bolnav. I-a trecut stomacul?, se interesează necunoscutul. Bine! Să meargă frumos acasă și să stea la el în baie (pe “tron”) trei ore, ca un răsfăț, între zeci de suluri de hârtie igienică, și să strige la nevastă-sa să nu-i mai dea fasole când are a doua zi înfățișare la Tribunal. Și, mai ales, el, cetățeanul revoltat domnul Condrea, să nu mai subestimeze rolul lucrurilor mărunte în România, rolul unui șervețel uscat în buzunar. “Asta fiin’că”, insistă binevoitorul către revoltatul Condrea, “ce-au în comun hârtia igienică de la Tribunalul București și Centenarul României este că amândouă sunt ratate de români.”