Reportaj. Timpul a mai avut răbdare. În casa lui Călărașu se pune iar masa în tindă!

A pășit desculță, cu țărână între dește, în istoria literaturii, mergând pe mâna celui mai mare scriitor român. Acum, după zeci de ani în care s-a zbârcit pământul de pe lanți și cucuvele îi cântau în pod, parcă prinde, pe pandemie, viață. Parcă arată așa cum ne-o imaginam și cum a fost odată. Cu trebăluială pe lângă ea, cu lampa pusă în firida din perete seara, cu masa rotundă și pitică la care te aplecai ca la biserică când îți dădea popa iertarea păcatelor și sfânta împărtășanie. Sorbeai dintr-o strachină laptele opărit în tuciul în care se făcea mămăligă, iar alături o tigaie cu ceva, o felie de brânză, în care întingeai și căutai bucata mai bună. S-a pus iar masa în tinda Moromeților, toți stau în jurul ei, unii pe pragul ușii, alții pe scăunele cu trei picioare, iar Catrina potolește focul din vatră.

Prin „vitraliile” ciobite se strecurau buruienile și lăstarii de vie sălbatică

Casa memorială din Sililștea Gumești a scriitorului Marin Preda s-a încăpățânat să reziste, deși nu mai avea mult, ca orice gospodărie fără suflet de om care să mai pâlpâie între pereții săi. De ani buni s-a prăpădit și țața Floarea, nevasta lui Gheorghe Călărașu, fratele scriitorului, ultima viețuitoare într-o casă care a trecut cu mult zidurile de chirpici și a intrat în legendă. Cât a mai trăit, nu s-a dat dusă de acolo, vroia să moară în cuibul ei. După ce a închis ochii, autoritățile locale au încercat să cumpere casa de la rude cu vreo 250 de milioane lei vechi. N-a fost chip s-o înduplece. Astfel, casa a intrat încet într-o stare de degradare, an de an se mai rupea ceva din ea, o grindă, un perete exterior, un stâlp, se mai spărgea un geam sau se mai lăsa prispa îmbrăcată în geamlâc. Prin „vitraliile” croite de spărturi se strecurau buruienile și lăstarii de vie sălbăticită, neîngrijită către lumină. Până, până când jurnalistul Marius Tucă a cumpărat casa, prin „Asociația Mișcarea de Rezistență” și i-a redat statutul și valoarea. Și, datorită „Asociației Culturale Marin Preda–Siliștea Gumești”, casa memorială Marin Preda va fi renovată și redată circuitului turistic cultural. La acest proiect au mai contribuit cu bani și efort autoritățile locale, respectiv primăria Siliștea Gumești, preotul satului, Florea Vlaicu , dar și câțiva oameni din sat.

„-Dar, popa Florică, părintele, nu dă și el ceva?” Se întrebau cei de pe malul șanțului. Ca să-i liniștim și să doarmă fără vise tulburi la noapte: A dat, domnule, a dat. Părintele Florea Vlaicu și familia sa au contribuit substanțial la acest proiect, așa cum a făcut-o de fiecare dată, sprijinind orice activitate, spre binele comunității locale. Acum, v-ați liniștit?

După 40 de ani, „Asociația Culturală Marin Preda” l-a adus pe Marin Preda acasă!

„Asociația Culturală Marin Preda” s-a născut din inițiativă unor oameni cu minte și spirit din sat, dar nu numai. Dorel Petrescu, este cel care ține hățurile și, lovindu-se de atâtea piedici și reclamații, a zis că: „Domnule, în viața mea, am iubit, am fumat, am citit, am muncit și m-am luptat cu prostia omenească. Dar, acum, la bătrânețe, dacă mă bagă la pușcărie că am încercat să restaurez casa lui Marin Preda, o fac și pe asta, cu cea mai mare bucurie!” Într-un fotoreportaj anterior, poate ați văzut că această asociație a ridicat pe gardul școlii, acum Centrul Memorial, dar și pe gardul casei scriitorului , pancarte care ne spuneau, poate ne avertizau, că au trecut 40 de ani fără Marin Preda.

Adonis Ghițulescu, Georgeta Ciobanu, Marius Niculescu și, cu voia dumneavoastră, cel mai tânăr dintre ei, pictorul George Costea. A început ca țârcovnic la biserica din sat, apoi ca pictor și restaurator de bisericii. A urmat școli înalte, iar acum este printre vârfurile de penel ale artei plastice românești contemporane. Cum scriu eu, el pictează de 100 de ori mai bine. Cu el am stat de vorbă și mi-a zis cât și cum e de greu să refaci o casă memorială. Are atelierul lui, organizeză tabere de pictură, face excursii la muzee și obiective culturale cu copii săraci, dar buni la carte.

„Dărâmați-o, mă, dă-o dracului de casă! Ce vă mai luptați cu ea!”

S-a luat legatura cu jurnalistul Marius Tucă, proprietarul de drept al casei memoriale, cu care s-a semnat un parteneriat prin care „Asociației Marin Preda” i s-a permis să folosească casă în activități culturale și, evident, s-o restaureze, jurnalistul contribuind cu o sumă de bani substanțială. Restaurarea a început cu partea de structură și rezistență. S-a refăcut temelia, s-a suspendat casa după care s-a betonat fundația, apoi restaurarea zidăriei exterioare; s-au schimbat stâlpii de rezistență de la prispă, acum sculptați în lemn, apoi reparații la acoperiș. Până se va reface cel original, cu șiță, mult mai scump ca manoperă și material mai durează. Pereții, îmi spune George, i-am cămășuit.

Ce dracu` o însemna asta, că doar am copilărit și trăit și eu pe acolo? Adică, plasele sudate pe interior și pe exterior sunt legate între ele prin pereți cu tije filetate, iar apoi sunt îmbrăcate cu un strat de ciment special, fără var, care nu atacă fierul. Ca să-i redea chipul inițial s-a tencuit cu lut galben, balegă și cu paie. Lipitul casei s-a făcut într-o atmosferă specială cu toate ingredientele tradiționale. Reprezentanții asociației și colaboratorii acesteia s-au îmbrăcat în straie populare. Și-au suflecat mânecile și nădragi și au trecut la jucat pâmântul. Cine trecea pe drum se uita la ei ca la urs. Ce dracu` fac ăia acolo, gătiți așa? Chiar unii dintre ei au făcut plângeri și reclamații la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Alexandria. Alții, mai cuminți din fire, s-au mulțumit doar să bombăne: „Dărâmați-o, mă, dă-o dracu` de casă! Ce vă mai luptați cu ea!”

„Întoarcerea în pământuri” a lui Marin Preda

Pentru cine nu știe, imaginea idilică a fiului satului ajuns mare la oraș și care, plin de glorie, se întoarce în satul natal și este primit și purtat pe brațe în urale și chiuituri ca și bradul de nuntă este total falsă. Dimpotrivă, după ce a apărut primul volum al Moromeților (iar apoi alte scrieri) și a fost citit și de cei din sat, țăranii erau în stare să-l bată cu pietre, considerând că i-a făcut de râs. Dar nici pe Marin nu-l vedeai din cale afară de „vorbăreț”: Hai, să trăiești, nea cutărică, sau ce mai face țața Mițica?! În nu prea desele (după moartea părinților chiar mai rar) „întoarceri în pământuri”, dacă se nimerea pe aceeași potecă cu cineva, o tăia pe partea cealaltă a drumului, doar că să nu fie nevoit să se oprească la vorbă.

Unde s-a născut Marin Preda?

— Bre, mamaie, unde s-a născut scriitorul Marin Preda ?
Este întrebarea obsesivă pe care orice jurnalist venit în Siliștea Gumești să facă un reportaj sau oricare gură cască nimerită pe acolo cu vreo treabă o pune primei babe sau trio-ului de babe pe care o/le întâlnește pe malul șanțului.

— A, nu e! Maică, aia cu geamlâc nu e casa în care s-a născut Mărin, ea nu mai `ezistă`! El s-a născut acolo, în față, unde acum e bălării. Ba, nu-i așa. Aia e, nu te lua după ea că nu știe, e venită târziu în sat, e venetică de pe la Strâmbeni!”

De când am început să scriu despre Siliștea m-am tot întrebat unde s-a născut Preda, care e casa adevărată. Casa cu geamlâc sau bordeiul din față, dărâmat în urmă cu mulți ani. Ca s-o lămuresc și cu babele din sat, dar și pentru mine, spre rușinea mea, trăitor pe acea uliță, am întrebat:

— Nu, Ionuț, mă corectează prietenul meu, care știe mai bine. Casa din față a fost făcută ulterior casei actuale, ridicată prin 1904-1905, căreia noi încercăm să-i redăm arhitectura originală din 1922, anul nașterii scriitorului. Gheorghe, fratele scriitorului, a ridicat-o și se retrăgea acolo când venea Preda acasă.”

Florea Călărașu și „pretinii lu` Mărin”!

Florea Călărașu, cumnata lui Preda, și ultima rudă a scriitorului care a închis ochii în casa memorială. Era soră cu Traian al lui Pascu din Bădelești și verișoară cu bunicul meu. Când treceam cu bicicleta prin fața porții o salutam, așa cum saluți orice om din sat chiar dacă nu știi cine e.

— Să trăiești, nepoate!
Azi așa, mâine așa, i-am întrebat pe ai mei de unde și până unde mă țin eu de nepot cu… mătușă, cu baba Floarea. M-au lămurit ei și, de fiecare dată când treceam în sat, la prăvălie, îi luam o înghețată, o vafă. Ori că mă ruga ea, ori c-o făceam eu din proprie inițiativă. Eu am crescut, baba Floarea s-a făcut tot mai bătrână și doar îmi striga de pe prispă. Nu i-am mai dus înghețata, nu mai știu de ce, ce treabă avem. Printre altele am aflat de la ea că, după moartea cumnatului, zeci și zeci de delegații pompoase de literați veneau în vizită. Le întindea masă mare, tăia orătăniile din bătătură, doar erau „pretinii lu` Mărin”, care promiteau că se întorc s-o ajute, că are în ei un sprijin. Nu plecau niciodată cu mâna goală. Așa îmi spunea, mătușa, nu știu la ce se referea. Știu doar că, la Centrul Memorial Marin Preda, muzeu cum s-ar zice, nu mai există nimic palpabil din ce ar fi aparținut scriitorului. Fotografii, cărți și traduceri ale lor, originale sau copii ale unor acte, gen foaia matricolă. Doar banca, bancă în care a învățat Preda, ea a mai rămas. Fiind prinsă de alte bănci, a scăpat. În rest, nimic, am înțeles că și ochelarii scriitorului au dispărut. Între timp s-a prăpădit și țața Florea, am aflat peste câteva luni. A murit, sper eu, împăcată, nu cu gândul la înghețata pe care am uitat să i-o aduc.

De la starea de asediu, la starea de alertă…și tot liberali sunt la putere!

Tot amicul meu, George Costea, îmi spune că renovarea, mobilarea, tot tacâmul, ca să arate exact ca atunci, se ridică cu ce s-a cheltuit până acum, la 15-20.000 euro. Costă foarte mult manopera. Totuși, nu zidești un pătul pentru porumb, renovezi o casa memorială. În afară de sprijinul financiar oferit de Marius Tucă, de preotul satului, Florea Vlaicu, Primărie și o mână de săteni la care se adaugă tablourile vândute de George, nimeni n-a sărit cu vreo sponsorizare. Au apelat la Academia Română, la Uniunea Scriitorilor, nimic. „Domnul profesor Eugen Simion ne-a dat două cărți cu autograf și cam atât.”

Obiectivul se vrea introdus într-un circuit turist local care ar trebui să includă Moara lui Aristide, Poiana și Fierăria lui Iocan, casa lui Cocoșilă. Mai mult, și ar fi extraordinară chestia asta, să fie cuprins într-un itinerar cultural mai mare, care să prindă celelalte case memoriale din Teleorman, respectiv, Zaharia Stancu, Constantin Noica, Gala Galaction.

„Moromeții nu s-au schimbat foarte mult, de fapt nu s-a schimbat nimic. Atunci era starea de asediu de dinainte de război, acum este starea de alertă și tot peneliști sunt la putere”, îmi spune prietenul meu. Și are dreptate.

Se pare că timpul încă mai are răbdare cu memoria lui Călărașu T. Marin, casa în care s-a născut și din care a plecat în lumea largă. Dar, câte altele nu se fac pământ…

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii