Sacrificarea Ralucăi Turcan – între prostie și strategie politică pentru 2020

Nimeni nu se îndoiește de teoria lansată de către experimentatul jurnalist Ion Cristoiu, primul care a spus ca alegerile europarlamentare au avut rol de turul I pentru alegerile parlamentare. Cei sceptici vor accepta că a fost un tur 1 psihologic în comportamentul electoral, cei mai aproape de realitate vor recunoaște în europarlamentare testarea unor comportamente explicite de vor pentru 2020.
Dar care a fost end-game-ul? Care este scopul final al acestui proces complex? Până acum câteva zile răspunsul era limpede și direct: schimbarea guvernării la scurt timp după începerea alegerilor europarlamentare. Iar pentru asta s-au folosit toate rețetele aplicate de către partide și media în mai toate alegerile trecute.

A fost nevoie de demonizarea adversarului – s-a bifat înșurubarea cu succes a conceptului „PSD – Ciuma Roșie”.
Era nevoie de personificarea răului – Liviu Dragnea a fost perfect în rolul acestui personaj.  A fost nevoie de vot negativ și pentru asta partidele și presa au generat o agenda emoțională versus una tehnică, specifică unor astfel de alegeri. Rețeta s-a aplicat simetric: la fel a fost atunci când Băsescu l-a bătut pe Năstase, la fel a fost atunci când Klaus Iohannis l-a învins pe Ponta. Valul de emoție a fost de natură să genereze un vot masiv anti PSD și anti Dragnea.

Suplimentar, decizia instanței în cazul Dragnea, la doar 24 de ore după încheierea votului a dis emoția populară la apogeu. Și asta, pentru că, pentru orice fel de studiu sociologic nu a contat justiția, cât dreptatea socială care s-a înfăptuit. Chiar între cele două concepte este o diferență uriașă: justiția presupune înregistrarea la rece și fără tresăriri a unei încălcări de normă juridică în urma căreia un individ suportă consecințele, pe când dreptatea socială are rol de execuție publică, de ovații și emoții în pedepsirea indezirabilului. Că Dragnea este un corupt, un infractor ajuns la vârful politicii este un adevăr acceptat chiar și de către susținătorii săi, dar evenimentele de luni l-au transformat dintr-un supus al legii într-un supus al mulțimii care îl voia legat de stâlpul infamiei, cu pelerinaje dedicate scuipatului.

Pe toate aceste evenimente și rețete aplicate ca la carte trebuia sa se întâmple unul dintre cele două scenarii vehiculate în mediile de presă și politice cu câteva zile înainte. În urma unui vot masiv pentru partidele de opoziție (ceea ce s-a întâmplat) și o arestare a lui Liviu Dragnea (ceea ce s-a produs):

1. Viorica Dăncilă demisionează, se formează un guvern PNL – USR cu susținere UDMR și Pro România din Parlament sau se formează un guvern de uniune națională;
2. Viorica Dăncilă nu demisionează, iar Pro România devine element colector pentru transfugii din PSD și astfel se formează majoritatea necesară pentru trecerea unei moțiuni de cenzură și intrarea în scenariul 1.

Dar, surprinzător, nu a fost declanșat niciunul dintre cele două scenarii.
La nici 48 de ore de la alegeri, anunțul conform căruia PNL o susține pe Raluca Turcan la Președinția Camerei Deputaților (cu episoadele tranzitorii care vizau o candidatură separată și pentru USR, pentru ca ulterior să meargă pe un candidat comun) mi-a confirmat suspiciunea că nimeni nu are niciun plan sau că avem de-a face cu niște diletanți în ale strategiei politice. Sau ambele. Să anunți o candidatură ce are rol de primă încleștare politică, din care PSD trebuia să iasă retezat ca forță de către noua Opoziție unită, fără să se fi deschis și finalizat înțelegeri strategice cu Ponta și Hunor Kelemen și fără să se fi înregistrat migrări înspre Opoziție din tabăra Puterii, a fost o eroare greu de imaginat pentru un profesionist în politică.

Chiar înainte de a se da votul în pentru noul Președinte al Camerei Deputaților, pe o aritmetică parlamentară simplă, era evident că cea mai importantă bătălie politică, cu valoare de acțiune strategică – este pierdută. Cu toate acestea, în loc să facă un gest cu valoare de simbol, care să adâncească falia de imagine dintre PSD și Opoziție (ex: numirea unui candidat simbolic – cel mai tânăr parlamentar al PNL – PSD ca simbol al curățeniei politice), PNL își aruncă în luptă un prim-vicepreședinte! Iar asta nu poate fi decât prostie.

Aberația momentului este cu atât mai inexplicabilă cu cât Ludovic Orban ar fi trebuit să știe exact istoricul unor astfel de bătălii: cât de dificil a fost schimbarea lui Adrian Năstase din funcția de Președinte al Camerei Deputaților în 2006 sau a lui Valeriu Zgonea în 2016.
Simbolistica acestui eșec este una mult mai profundă: nu s-a pierdut doar o funcție de către Opoziție. Eșecul PNL-USR arată ceva ce largul public, militanții și votanții entuziaști nu știau: matematic, strategic, politic – nu s-a câștigat nimic în urma europarlamentarelor. Iar acest eșec a spulberat și entuziasmul momentului, pe măsură ce a scos din corzi PSD-ul.

Imensa greșeală strategică a arătat că noul împărat este gol. Și astfel, jocul politic a fost din nou resetat prin replierea PSD.
Dar marele câștigător al acestui context este Victor Ponta. Debarcat din funcția de premier și din PSD, acesta a avut vârsta biologică potrivită și maturitatea politică de a înțelege că dacă are răbdare poate reveni în politica mare. Ceea ce a și făcut. Imberbii lideri ai USR, victime ale propriilor orgolii, dar și vanitosul Ludovic Orban care a blocat orice negociere cu potențialii aliați ai unei astfel de mișcări au dus la irosirea unui câștig electoral imediat.

De ce? Ce a dus la succesiunea aceasta de greșeli copilărești?
Putem fi gata să presupunem că inocența politică este cauza unor astfel de mișcări neinspirate. Sau putem lua în calcul scenariul rațional în care pentru o victorie completă  la viitoarele alegeri este încă nevoie de profilarea unui dușman și deloc de asumarea unei guvernări.