După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Scleroza strategică a SUA provoacă furia Chinei, dar nu îi modifică filosofia geopolitică

În dorința de a-și păstra controlul exclusiv asupra ordinii globale, strategii americani speră ca, împingând Beijingul într-un război de secesiune cu Taiwanul (pe lângă împingerea UE în războiul cu Rusia), să frâneze ascensiunea economică a Chinei (la fel cum este frânată ascensiunea economică a UE) și astfel să ofere SUA, megaputerea eminamente hard, răgazul necesar refacerii propriilor sale forțe, epuizate după peste un veac de dominare a lumii și de degradare graduală a coeziunii sale naționale. Chinezii se conduc, însă, după poruncile lui Sun Tzu, iar nu după poruncile lui Moise. Pentru ei, după ce timp de secole au fost lipsiți de putere, puterea nu se exercită cu ostentație, ci cu calm și cu discreție. Ei nu sunt nici măcar jucători de șah, necum de poker, ci jucători de Go (Weiqi). Când SUA a atacat împingând înainte (în Taiwan) nebunul (nebuna), China nu a răspuns contraatacând cu turnul (cum ar fi făcut SUA, Germania sau Rusia), ci a mai pus pe eșichierul lumii o piesă care limitează capacitatea de manevră a adversarului american. Altele urmează…

Poate salva secesionismul taiwanez globalismul american?

Nimeni nu contestă că în prezent Taiwanul este o parte a Chinei. Așa a fost și în trecut.
Când în China a izbucnit revoluția maoistă, guvernul chinez a reacționat și asta a generat un război civil, câștigat, în cele din urmă, de forțele revoluționare. Acestea și-au instaurat controlul asupra întregului teritoriu al statului, cu excepția insulei Taiwan, unde s-au refugiat trupele guvernamentale și s-a păstrat, sub protecția lor, dar mai ales sub protecție americană, regimul politic „capitalist”.

A socoti că Taiwanul este democratic întrucât este capitalist ar fi un abuz de logică. Nu tot ce este capitalist este democratic și nu toți cei care se opun dictaturii sunt democrați.
Autodeterminarea internațională este un drept al popoarelor. Autodeterminarea internă poate fi recunoscută la limită, în anumite condiții, ca un drept al minorităților naționale. Regiunile sau teritoriile nu au dreptul la autodeterminare.

Ca regiune a Chinei, Taiwanul nu are acest drept, pe care, de fapt, nici nu l-a adus în discuție până de curând. Dacă l-am recunoaște, ne-am putea trezi într-o zi că și Oltenia cere separarea de România; ca să nu mai vorbim de Ardeal.

Donbasul, cu care s-ar putea face o oarecare analogie, se deosebește de Taiwan prin două trăsături esențiale: i. în Donbas trăiește o majoritate rusă (rusofonă) care trebuie distinsă de ucraineni, în timp ce în Taiwan trăiesc tot chinezi ca și în China continentală; ii. Donbasul a fost transferat de Rusia Ucrainei, la ordinul URSS, conform logicii constituționale, administrative și geopolitice sovietice, în timp ce Taiwanul s-a izolat din punct de vedere politic de China, în contextul unui război civil.

Atât chinezii insulari, cât și cei continentali socoteau că există o singură Chină, pe care, însă, fiecare comunitate se prezenta a fi singura legitimată să o organizeze, conducă și reprezinte. În cele din urmă, ONU (inclusiv SUA, Rusia, România etc) au recunoscut Republica Populară Chineză ca partener legitim în relațiile internaționale, așa comunistă cum o fi fost ea. Raporturile internaționale țin seama de realitatea puterii, iar nu de ideologii. Ideologii nu fac decât să tulbure pacea lumii.

Atât timp cât funcționează principiul „unei singure Chine” (și până acum nimeni nu l-a denunțat) problema taiwaneză este o afacere internă a Chinei. Eventuala dorință a Taiwanului de a deveni un stat independent și a transforma statutul său actual de facto într-unul de jure, reprezintă un proiect secesionist.

SUA a purtat un război teribil împotriva secesionismului Confederației Sudiste. Călătoria Președintelui Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, la Taipei, sugerează că SUA nu ar fi, însă, împotriva secesionismului taiwanez. Secesiune la noi acasă, nu! Secesiune la alții, da! De aici toată supărarea.

Apărarea democrației sau îngrădirea Chinei și dominarea Pacificului?

Inițial, SUA a susținut că Taiwanul este China și l-a înarmat pentru a putea recupera teritoriul continental. Pe atunci, Washingtonul, fie și împotriva bunului simț, privea China continentală ca pe o „regiune secesionistă” și pleda împotriva acestui secesionism și pentru restabilirea exercițiului suveranității „adevăratei Chine”, Republica China, cu conducerea sa refugiată în Taiwan, asupra întregului teritoriu recunoscut al statului; deci și asupra teritoriului continental.

După 1970, în condițiile ascuțirii Războiului rece și ale rivalității dintre SUA și URSS, dar și ale unor dispute tot mai aspre între cele două mari puteri comuniste, URSS și China, Administrația Nixon, menținând principiul unei singure Chine, a recunoscut ca reprezentant legitim al acesteia Republica Populară Chineză, căreia i s-a acordat și locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Era vremea fericită în care doctrina realismului politic în relațiile internaționale și a dezideologizării acestora, încarnată de consilierul pentru securitate națională și apoi Secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger, se impusese în acțiunea externă americană. Singura pretenție a Washingtonului, la timpul respectiv, a fost ca reunificarea Chinei să nu se producă decât pe cale pașnică. Ceea ce Beijingul a acceptat.

Potrivit acestei înțelegeri, SUA s-a considerat îndreptățită să acorde sprijin Taiwanului, înarmându-l în continuare, de astă dată, spre a-i permite să se apere împotriva unei posibile invazii militare declanșate de guvernul chinez oficial / legitim. Ceea ce nu a fost foarte complicat în condițiile slăbiciunii militare și economice a Republicii Populare Chineze de atunci. Pentru guvernul de la Beijing, o soluție militară, implicând și traversarea strâmtorii Formosa, lată de circa 80 mile, ar fi fost o aventură sortită eșecului.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. China a devenit a doua, dacă nu prima, putere economică a lumii, una dintre cele mai mari deținătoare ale datoriei americane, unul dintre locurile unde s-au refugiat multe din industriile euro-atlantice și sursa de bunuri esențiale pentru funcționarea economiilor euro-atlantice, precum și o putere militară de neignorat, dotată cu tehnologii dintre cele mai avansate. Dacă nu depășește încă puterea militară a SUA este întrucât, așa cum ne explica Președintele Jiang Zemin în timpul vizitei de stat din 1997, în lupta de idei din China a izbândit gruparea care susținea că dezvoltării economice și sociale a țării trebuie să i se dea prioritate față de dezvoltarea capacităților militare. Cu alte cuvinte, o strategie diametral opusă celei americane care, de foarte multă vreme, cheltuiește mai mult pentru securitatea militară decât pentru dezvoltare economică; ceea ce este, potrivit marelui politolog Paul Kennedy, chiar și în condițiile convertirii progresului tehnologic militar în tehnologii de utilitate civilă, cauza prăbușirii tuturor imperiilor.

Dezvoltarea economică și culturală a Chinei, împreună cu o anumită liberalizare a raporturilor civile, o relativă democratizare a societății (în limitele tradițiilor mandarine care permit concursul opțiunilor politice numai pe paliere sociale, cel mai înalt și respectat fiind acela al aristocrației mandarinilor, astăzi reprezentată de liderii așa-numitului Partid Comunist Chinez) și o considerabilă relaxare ideologică (consecutivă sintezei dintre „centralismul birocratic”, armonia confucianistă și competiția capitalistă), a condus la apariția unei adevărate dependențe a pieței taiwaneze de cea chineză și a managementului de carieră al taiwanezilor de rând de integrarea lor în mediile chineze continentale. Pe acest fundal, reunificarea pașnică devenea un obiectiv tot mai ușor de atins și tot mai apropiat.

O asemenea reunificare însemna, însă, eliminarea prezenței militare americane din Taiwan. Ceea ce planificatorii politici americani, anchilozați în vechile calcule strategice și trăind într-o lume a viselor paralelă cu realitatea, nu au putut accepta. Aceasta chiar dacă piața chineză continentală este astăzi cu mult mai ofertantă pentru SUA decât piața taiwaneză (pe cea din urmă familia Pelosi are importante pachete de acțiuni), iar cele 80 de mile ale strâmtorii Taiwan nu mai sunt un obstacol de netrecut pentru flota și rachetele chineze, bazele militare americane de acolo nemaifiind dincolo de lungimea brațului chinez. Astfel SUA a decis, ca urmare a unei analize autiste, să încurajeze mișcările independentist-secesioniste din Taiwan.

Cu sprijinul SUA, partidul care dorește transformarea Taiwanului într-un stat independent distinct de China, în realitate viabil numai ca protectorat american, a ajuns la putere. Un atare fapt este în sine de natură a mări tensiunile, și așa ridicate, în Marea Chinei.

Ceea ce apără SUA în Taiwan nu este democrația împotriva dictaturii (democrația taiwaneză este mai mult decât discutabilă, după cum ideea de dictatură comunistă chineză aparține trecutului), ci o poziție de dominație militară în Pacificul de vest, de care, gândind lucid, s-ar putea dispensa ușor, în schimbul avantajelor aduse de o colaborare multilaterală cu China, inclusiv în ceea ce privește definirea unei noi ordini mondiale.

„Pelosigate” și tentativa inutilă a provocării unui dezastru

Descinderea Președintei Camerei Reprezentaților a SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, fără acordul Republicii Populare Chineze,  a amorsat o nouă criză în regiune, cu reverberații globale.
Așa cum am arătat mai înainte, în realitatea concretă există și pe plan internațional este recunoscută (inclusiv de către SUA) o singură Chină, Taiwanul fiind o regiune a acesteia, iar problema taiwaneză (respectiv relația dintre insula Taiwan și China continentală, incluzând căile de exercitare a suveranității statului chinez asupra întregului său teritoriu) fiind o problemă internă a Chinei.

Intrarea unui cetățean american de rang înalt, sub protecția și escorta forțelor armate americane, pe teritoriul unui stat suveran care nu aprobă o asemenea „vizită”, este un act de război.
Riscul asumat de Dna Pelosi are cauze obscure, cel mai probabil legate de nevoia abaterii atenției publice de la problemele penale ale familiei Pelosi în SUA. La urma urmelor, dacă SUA a declanșat un război cu Irakul pentru a acoperi scandalul Monicagate, de ce nu ar mai amorsa unul ca să acopere Pelosigate?!

Acestui obiectiv i s-ar mai putea adăuga, eventual, interesul Partidului Democrat, într-un an electoral dificil, de a amâna alegerile intermediare sau a le ține la umbra panașului grandios al celui care conduce națiunea în războiul cu hidra comunistă chineză (pe lângă cea rusă). În lipsa unei atitudini belicoase a Beijingului un atare calcul rămâne doar o bâtă dată în baltă.

În rest, voiajul lui Nancy Pelosi nu a adus și nu putea aduce nici un câștig geopolitic sau economic detectabil națiunii americane, aflată în plină criză economică și socială. Mai degrabă a împins vecinii Chinei (Filipine, Coreea de Sud, Vietnam) să ia distanță igienică față de SUA, ca să se protejeze pe sine și pe cei dragi.

Reacția rezervată pe plan militar a Chinei, diferită de ceea ce propaganda euro-atlantică a convins publicul european și american că ar fi urmat să fie, precum și în total contrast cu așteptările acestui public, circumscrise de psihologia, cultura și tradițiile sale istorice, se explică prin specificul gândirii chineze sintetizate în filosofia jocului go (weiqi), cu totul deosebită de cea a jocurilor de șah sau poker cunoscute în Europa (inclusiv Rusia) și SUA. În sensul cel mai larg, China nu atacă niciodată direct, ci prin învăluire; nu confruntă forța sa cu forța adversarului, ci îl pune pe adversar în situația de a nu-și putea folosi forța întrucât a pierdut spațiul de manevră propice. Or, asta nu se petrece pe termen scurt, cum le place europenilor și americanilor, ci pe termen mediu și lung, așa cum gândesc și acționează chinezii.

Victoria tactică în „războiul-spectacol” nu compensează înfrângerea strategică în confruntarea reală

Șocul produs de contrastul între așteptări și realitate dovedește capacitatea superioară a propagandei euro-atlantice în raport cu cea chineză, învinsă la acest capitol.
În cazul războiului din Ucraina, propaganda occidentală a convins lumea că Rusia dorește ocuparea Kievului, pentru ca apoi să prezinte împrejurarea că acesta nu a fost ocupat ca dovadă a înfrângerii strategice a lui Vladimir Putin. Folosind aceeași metodă, metaforele din declarațiile și avertismentele liderilor chinezi, anterioare sosirii lui Nancy Pelosi la Taipei, au fost interpretate și răspândite masiv pentru a crea așteptarea unui atac militar chinez împotriva aeronavei în care se deplasa aceasta și a unei invazii militare chineze a Taiwanului. Astfel de răspunsuri, atribuite abuziv chinezilor, erau croite după modelul inept al declanșării Primului război mondial sub pretextul asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo din 1914. Mulți au crezut în ele fără să observe că nu aduceau nici un fel de avantaj practic Chinei. Cum nici doborârea aeronavei nici invazia nu a avut loc, China este dată drept învinsă; și așa este, dar numai în imaginația noastră și în războiul spectacol în care SUA s-a specializat.

Dincolo de aceasta, asemenea periculoase jocuri cu focul ne atrag atenția asupra faptului că SUA, inventatoarea și campioana marketingului, nu mai oferă decât „reclamă comercială” de succes, în spatele căreia nu se mai găsesc „produse” geopolitice reale (cu excepția celor militare), pe când China își rezervă, pe termen lung, avantajele ofertei reale de asemenea „produse”, vânzătorul de splendide ambalaje goale neputând înșela la infinit pe toată lumea și încasa prețul unei mărfi pe care nu o are.

Autoreținerea Chinei în ceea ce privește reacția armată la provocarea dnei Pelosi, a salvat omenirea de la extinderea devastatoare în Pacific a actualului război din estul Europei și de la Marea Neagră. Dincolo de bazele sale culturale, ea este motivată în concret (dacă operăm cu argumentele rațiunii practice) prin decalajul de putere militară încă existent între SUA și China, favorabil celei dintâi, prin lipsa tradițiilor militariste și expansioniste ale Chinei, prin dorința înțeleaptă a Chinei continentale de a realiza reunificarea cu Taiwanul, pentru a fi durabilă, pe cale pașnică și prin calculul pragmatic și responsabil potrivit căruia o confruntare militară deschisă între China și SUA provocată de un gest pur simbolic și, deci, fără nici o consecință practică, a unor politicieni americani, dezavuați chiar la ei acasă, nu ar fi adus Chinei nici un profit concret.

Oare ce doreau și ce așteptau cu adevărat nebunii care împingeau China la război și care, pentru că nu i-a ascultat și s-a limitat, în spiritul artelor marțiale orientale, la o coreografie militară fără contact direct (a se vedea exercițiile militare declanșate prompt care au închis, fără ca SUA să se opună, tranzitul în jurul și deasupra Taiwanului, sau au atins „din greșeală” – cam tot așa cum tot din „greșeală” NATO a bombardat ambasada Chinei la Belgrad, în 1999 – teritoriul japonez, fără a produce pagube umane și materiale), la reduceri „pedagogice” ale relațiilor economice chino-taiwaneze și la „suspendarea” cooperării politice chino-americane (în afara sancțiunilor pe cât de simbolice pe atât de umilitoare aplicate familiei Pelosi), o „pedepsesc” acum lipindu-i eticheta de „învins fără drept de apel”? Apocalipsa?!

Victoria de etapă a Chinei constă în aceea de a folosi „vizita” lui Nancy Pelosi ca un coagulant al mândriei și voinței naționale chineze, aducând susținerea populară pentru actuala conducere a statului (și în special a Președintelui Xi Jinping) la cotele cele mai înalte. O Chină mai unită, mai sigură de sine și mai convinsă de superioritatea sa morală reprezintă o și mai mare amenințare la adresa veleităților unipolariste americane.

Înfrângerea strategică a SUA, provocată de vizita lui Nancy Pelosi, vizită pe care administrația americană nu a avut tăria de caracter să și-o asume, constă în aceea că descătușează politica de retaliere a Chinei (care va veni în timp și pe nevăzute, în special sub forma „sancțiunilor” economice și psihopolitice) și consolidează alianța chino-rusă (precum și „opoziția” BRICS), dar mai ales în dezvăluirea deficitului sistemic de discernământ geopolitic al SUA (scleroza discernământului geopolitic american), cu efectul de a falimenta credibilitatea puterii americane și a distruge coeziunea alianțelor conduse de America.
Cam asta a fost și este. Ce va fi, vom vedea. Ce știm de acum, este că secolul Asiei, respectiv mersul istoriei, nu poate fi oprit prin agresivitatea frivolă a unui imperiu muribund.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Scleroza strategică a SUA provoacă furia Chinei, dar nu îi modifică filosofia geopolitică”

  • Un editorial superb ,domnule Adrian Severin ! Niciodată China nu va renunța la proverbiala ei înțelepciune de a avea o națiune sănătoasă și unită ,indiferent câte obstacole și inamici i-ar apărea în cale ! Acțiunea „”Nancy Pelosi gate „a eșuat pentru că politicienii americani au subestimat gândirea și puterea strategică a Chinei !Vă mulțumim !

  • Interesant.
    Acum 4 ani am fost in Taiwan si RP Chineza. Ma asteptam la o mare diferenta, dar nu a fost deloc asa.
    Deci exista O SINGURA China, toata lumea e de acord.
    Si atunci de ce exista doua Romanii?
    Care e diferenta dintre ele, origine etnica, limba, steag, moneda?
    M-ar interesa( si cred ca nu numai pe mine), cum vedeti Dle. Profesor aceasta chestiune.

  • Magistral,ca de obicei !
    Sunt curios cine ar mai avea aceast dar al prezentarii Realitatii din punct de vedere geostrategic al acestei provocari ordinare din partea yankeilor ? sobolanii – diplomatia romaneasca in spielhosen , yes – mens ?
    In mod clar ,din nou se poate vedea superioritatea politicii pe termen lung a Chinei fata de agresivitatea si dorinta de declansare a unor conflicte armate din partea Statelor Unite,pentru a arata lumii cine este adevaratul si singurul Jupan si pentru a satisface interesele industriei militare americane ( multi stim, nu-i asa ? ca aproape intodeauna ,pentru a iesi dintr-o criza economica de proprortii ,solutia a fost – Rasbelul ! ) Si asta cauta cu obstinatie acum America,chiar au nevoie de asta,steaua lor se clatina.
    Cine e acum Imperialistul ?

  • Multumesc pentru analiza .

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog