Scopul nu scuză mijloacele

Multă lume condamnă refugiații pe motiv că în loc să-și caute de lucru preferă să huzurească pe banii noștri, ai tuturor, și se mulțumesc cu mărinimoasele ajutoare sociale. La prima vedere așa ni se prezintă lucrurile. Ba chiar și la a doua și la a treia vedere tot așa stau. Nimic nu pare să se facă nevăzut, oricât de des am clipi sperând să ne trezim din coșmar și să ne bucurăm că a fost doar un vis urât. Și cu cât se scurge mai mult timp, cu atât mai mulți „paraziți” își continuă letargia și refuză să-și mai ia viața în propriile mâini, lăsându-se benevol sau resemnați pe mâna statului. Ar fi neserios dacă aș încerca să susțin acum dorința nebună a tuturor de a se speti muncind pentru a-și schimba soarta lor sau a copiilor ori încercările eșuate de a-și găsi un loc de muncă, deși exemplele există, ca în orice alt segment al vieții și peste tot în lume. Există și alte exemple: Oameni care nu cunosc limba și obiceiurile țării de adopție și care nu au nici cea mai vagă idee despre cum ar putea depăși giganticul stăvilar pe care-l reprezintă cultura, religia și tradițiile locale; oameni care se lasă chemați prin telefon de proaspăt debarcații în „raiul pe pământ” ori ademeniți de traficanții lipsiți de scrupule; oameni pentru care un dolar reprezintă la ei acasă o zi de supraviețuire pentru întreaga familie.

Atunci când destinul m-a trimis cu familia în Canada, țara visurilor noastre migratoare – nu în ultimul rând fiindcă ne speria limba germană –, am rămas consternați de câte astfel de exemple și exemplare vedeam la tot pasul. Nu am rezistat mai mult de cinci luni în țara care părea că ține mai mult să-și populeze giganticul teritoriu, luând în calcul plata veșnică a ajutoarelor sociale, decât să le asigure nou-veniților o șansă la un loc de muncă și la un trai autonom. Constrânși de statutul de azilant și dependenți de programul de emigrare, nu ne-am permis, se înțelege, decât un adăpost modest în „rezervațiile” destinate celor asemenea nouă. Am schimbat de vreo trei ori locuința în căutarea liniștii, până am ajuns să pricepem că acele blocuri de câteva etaje construite din lemn erau motivul pentru care trăiam laolaltă cu vreo alte patru, cinci familii, de care ne despărțeau doar niște pereți din… carton. Familii care, se înțelege, trăiau din ajutoare sociale. Până la urmă – marcați fiind de o astfel de conviețuire forțată din lagărul de refugiați din care tocmai ieșiserăm – am cedat nervos și am decis că e mai bine să schimbăm țara și să ne întoarcem în Austria, la buchisitul limbii germane de care ne temuserăm atât.

Am emigrat peste ocean însuflețiți de speranța de a scăpa definitiv de acei rebeli certați cu legea și cu bunele moravuri și am făcut calea întoarsă dublu dezamăgiți. O dată de perspectivele subțiri pe care ni le oferea țara pentru a cărei adopție luaserăm în calcul calvarul așteptării în lagăr mai bine de un an; și încă o dată de acel déja-vu care ne epuizase reziliența, costumul nostru nervos fiind mult prea sfâșiat pentru a mai putea fi peticit. Nu înțelegeam cum de o țară care cerea mii de detalii și accepta emigrarea doar în baza documentelor care atestau pregătirile profesionale de care, chipurile, Canada avea nevoie se mulțumea să-i includă pe toți – odată ajunși acolo – în programul social. Partea și mai stranie o reprezentau răspunsurile la unison care veneau la cererile de job: „Ne pare rău, dar sunteți prea calificat pentru această funcție” sau „Regretăm, dar nu dispuneți de experiență canadiană”, sau „Din păcate vârsta dv. (35!) nu corespunde. Noi ne aflăm în căutarea de persoane mai tinere” etc. Ce contradicție mai mare există între a fi cât se poate de tânăr, a dispune de experiență în domeniu și în același timp a nu fi supracalificat?! Mult mai târziu, după ce trecuserăm din nou Atlanticul, aveam să pricepem că era vorba doar de un singur lucru: de salarizare. Cu toții se așteptau să te vinzi pe mai nimic. Dar de unde era să știm noi asta?

Dacă am fi acceptat să lucrăm pentru puțini bani? Desigur. Important este să poți începe de undeva, să ți se dea o șansă pentru a-ți putea demonstra abilitățile. Restul vine de la sine. Și mai important este ca acea șansă să vină cât mai repede cu putință, înainte de a se instala letargia și resemnarea. Exact asta este problema majorității celor care și-au abandonat viața anterioară și au plecat în căutarea unui ceva care să le permită să-și asigure un trai decent. Și să se poată ridica și desprinde din cloaca în care sunt aruncați cu toții claie peste grămadă. Fiindcă nu tot ce este refugiat este pus pe fapte bune și mărețe, după cum nici tot ce este autohton nu este ireproșabil în fapte și gândire. Problema este timpul. Prea mult timp se scurge pe apa sâmbetei și prea puțini mai scapă teferi la minte și integri moral din închisoarea comună în care li se oferă „protecție”.

Acelor mase eterogene formate de hazard li se oferă prea mult pentru a pieri și prea puțin pentru a se sprijini pe propriile picioare. Deși se țintește salvarea vieții celor amenințați de câte și mai câte, obiectivul e atins doar în parte iar săgeata plină cu intenții se înfige dincolo de țintă. De cealaltă parte a viețuirii oneste și respectabile pe care și-o doreau aspiranții la începuturi. Viața lor ajunge brusc să nu le mai aparțină, se trezesc adăpostiți, îmbrăcați și hrăniți cu ceva de către cineva, care în loc să le solicite contravaloarea serviciilor, preferă să-i amestece pe toți de-a valma și să-i lase să aștepte. Așteptarea este îndeletnicirea sine-qua-non a refugiaților. Așteaptă o discuție lămuritoare cu autoritățile, în care fiecare dintre ei își poate spune păsul. Așteaptă apoi răspunsul factorilor de decizie cu privire la solicitare. Așteaptă să facă recurs și recurs post-recurs. Așteaptă un răspuns și un statut final care fie îi expulzează (de obicei expulzarea vine după ani buni, când nu prea mai au unde se întoarce), fie le dă dreptul la muncă. Fiindcă, până nu se lămuresc toate acestea, niciun refugiat adăpostit de lagăr nu are voie să muncească.

Prea potentele autorități se prefac că nu văd sau chiar nu pricep o iotă din tot ce se petrece sub ochii lor. Cum ar putea, din moment ce nu stau de vorbă niciodată cu străinii care le repugnă, indiferent de orientarea politică cu care se fălesc. Culmea e că tocmai ei, străinii, sunt aceia care contribuie cel mai mult la victoria în alegeri a celor mai xenofobi și mai rasiști dintre politicieni, chiar mai mult decât concernele care și-au făcut un obiectiv major din finanțarea campaniilor electorale. Străinii sunt aceia care le ușurează acestora, fără să vrea, misiunea. Și când te gândești că pentru asta nu trebuie nici măcar să treacă pragul unei secții de votare! Fiindcă cei mai mulți dintre ei nu au voie să voteze, nici măcar nu au cetățenia. Și totuși îi susțin. Inconștient, involuntar, dar foarte eficient. Iar „răsplata” vine sub forma gardurilor ghimpate sau a centrelor de colectare care sunt lagărele de refugiați. Crescătorii de oameni – asta este ce se practică. Permiteți-mi să vă explic ce se întâmplă în acele crescătorii umane și, mult mai important, în ce măsură acest lucru îi poate afecta pe toți. Pe cei din interiorul lor, ca și pe cei din afara lor.

În urmă cu trei decenii am locuit și noi, soțul meu și cu mine, într-un astfel de amplasament, împreună cu oameni de tot felul, de diferite naționalități, sexe și generații. Prinși ca-ntr-o menghină între speranță și deznădejde, între cultură și barbarie. Forțați la inactivitate. Până când decidenții aveau să hotărască încotro să ne trimită. Nu numai o dată ne-am dorit să ne întoarcem înapoi la dictatură. Și nu numai noi. Mulți dintre cei încartiruiți acolo. Dar asta era cu neputință. Paradoxal, n-a fost posibil nici măcar atunci când a venit Marea Schimbare din 1989 și mult-așteptata libertate s-a revărsat asupra noastră. De-abia atunci întoarcerea a devenit imposibilă. Pentru că nimic din toate câte se petreceau nu era autentic. Așa-numita „revoluție” fusese doar o jalnică înscenare. Cel mai mult ne-a bulversat faptul că nu știam ce-ar fi mai ușor de suportat: să fii închis acolo, în dictatură, sau în libertatea de partea cealaltă a Cortinei de Fier? În iad sau în paradis? Am întâlnit atâtea soiuri de oameni și neoameni acolo, în captivitatea ad-hoc, cât să ne ajungă pentru zece vieți. Firește că nu ne-am așteptat ca toți emigranții să fie oameni de omenie, la urma urmei, așa ceva nu este valabil pentru nicio societate și nicio cultură. Și totuși nu numai o dată ne-am temut pentru viețile noastre care chiar nu mai valorau nimic pentru nimeni. Nici pentru cei care practicau teroarea și nici pentru cei care ar fi trebuit de fapt să mențină ordinea, dar se mulțumeau a fi doar spectatori.

La început, am fost cu toții enorm de recunoscători și ușurați pentru adăpostul și protecția oferite. Dar mai târziu, cu cât procesul decizional se prelungea, cu atât mai incomod devenea totul. Pentru noi toți. E greu de descris senzația de a te afla într-o închisoare… deschisă, dar din care nu poți pleca nicăieri. La fel și acel sentiment de inactivitate (forțată), deși poate unii l-au trăit acum, cu ocazia pandemiei. La început, ești dispus să faci orice fel de muncă. Pentru bani puțini. Pentru foarte puțini bani. Chiar și fără bani. Doar pentru a-ți exprima gratitudinea și pentru a te simți util. Pentru a-ți păstra demnitatea. Dar nu aveam voie să muncim. Eram siliți sa vegetăm până la emiterea deciziei privind cererea de azil. Cu cât așteptarea se extindea, cu atât mai multe energii se acumulau. Timpul nu se oprea de dragul nostru, ci se scurgea pe lângă noi. Doar viețile ni se blocaseră. Incertitudinea ne înnebunea. Iar frustrarea creștea. Ne uitam la localnici, îi vedeam cum trăiesc și ne vedeam propriile vieți prefăcute în cioburi. Îi vedeam muncind, rezolvându-și problemele, văzându-și de treburi, în timp ce noi vegetam. Nimic din toate astea nu ne era permis și nu puteam face. Doar să așteptăm.

Nu este în regulă să-i jefuiești pe oameni de ultimele vestigii de demnitate. Nu este posibil să-i amesteci într-atâta, încât să nu mai știe cine sunt și de unde provin. Ca într-o mare închisoare, în care deținuții sunt amestecați de-a valma: hoții de buzunare cu ucigași în serie, borfași inofensivi cu șefi mafioți. Ceea ce o să urmeze, nu e greu de ghicit. Nu știu de ce, dar educația funcționează aproape întotdeauna într-o direcție greșită. Virusul malefic se răspândește nestingherit. Mulți aveau oricum un caracter slăbit și se lăsau ușor influențați de răufăcători. Așa se face că la final părăseau cușca și mai mulți incorigibili decât intraseră. Nimeni nu se deranjează să separe grâul de neghină, mult mai simplu este să arunce totul într-o oală. Și exact de aici provin neajunsurile. O intervenție timpurie, încă înainte de molipsire, ar putea preveni catastrofele. Ezitarea decidenților m-a costat liniștea sufletească preț de două decenii. Uneori, flutura câte o decizie pozitivă în lagăr, de cele mai multe ori însă ploua cu refuzuri. Cu cât așteptarea se prelungea, cu atât mai mici erau șansele unei soluții pozitive pentru noi. Și atunci nu poți să nu te întrebi: Dacă tot urma să se lase cu respingere, de ce nu imediat? De ce li se lăsa oamenilor suficient de mult timp ca să se obișnuiască cu noua viață și poate chiar să înceapă să le placă?

Deschizându-ne granițele, nu am schimbat lumea, ci doar am fost nevoiți s-o privim mai de aproape și s-o vedem așa cum este ea, adică săracă în proporție de două treimi. Este aceeași sărăcie pe care nu am fost capabili s-o vedem în lungile și îndepărtatele noastre călătorii, așa greu cum ne vine să ne ridicăm privirile dincolo de marginile farfuriei. La originea „trândăviei” multor refugiați se află de multe ori tergiversarea, ezitările și indecizia autorităților. Ele fac cel mai mare rău. Localnicilor și refugiaților deopotrivă. Cu toții culeg roadele incompetenței. Ale rapacității care i-a îndemnat să fabrice și să exporte arme în loc de hrană. Să înarmeze copiii și să ațâțe spiritele peste tot în lume, producând refugiați pe bandă rulantă. Habar nu au de realitate și nici nu vor să audă, ci acționează ca niște marionete după cum le dictează concernele, vanitatea, narcisismul sau cine i-o mai dirija. Fără lăcomia și complicitatea lor ar fi mult mai puțină suferință pe lume, dar cine riscă priviri în spatele culiselor? Migrația și refugiații nu reprezintă niciodată cauza, ci efectul setei de putere a unora, căreia îi sacrifică totul uitând și de ce-ar trebui să le fie sfânt. Și totuși, cel mai mare rău rămâne acela pe care și-l face fiecare sieși. Bumerangul care a trimis vântul revine aducând furtuna. Ce-i drept, justiția compensatorie vine de multe ori târziu, când nimeni nu se mai așteaptă, dar vine. Timpul vindecă cele mai oribile răni și tot el aduce penitența, chiar dacă e să sară peste generații. Timpul are răbdare.