Semnale (răs)tălmăcite

Una dintre minunile Creației se cheamă Om. Un organism uman adult se compune din peste 200 de tipuri de celule (per total 10¹³). De la limfocit la neuron, acele unități elementare invizibile cu ochiul liber îndeplinesc funcții de o complexitate inegalabilă. Suntem străbătuți de 780.000 de km de „cabluri electrice” cărora biologii le spun „fibre nervoase” (suficient să ajungem cu ele puse cap la cap până la Lună și înapoi!); dispunem de 120 m² de suprafață alveolară pentru schimbul de gaze cu cei aproape 10.000 de litri de aer inhalați zilnic, de o „rețea de irigații și de canalizare” lungă de 120.000 de km pentru sânge și limfă (cât să înconjure Pământul de trei ori!); avem 8 m de intestin, a cărui mucoasă măsoară 40 m², adăpostește 80% din celulele imunitare și – în cazuri ideale – vreo 500 de specii de microorganisme. Iar motorul de numai 300 de grame reușește să împingă 5 litri de sânge pe minut (asta în repaus, fiindcă la efort pot fi și 30!) prin păienjenișul de vase. Pare puțin, dar într-o zi se adună vreo 7 tone, într-un an un bazin olimpic, iar într-o viață întreagă incredibile 250 de milioane de litri de sânge sunt mobilizați de cele 2,5 miliarde de bătăi ale pompei de mărimea unui pumn! Un pumn care se strânge și relaxează de 100.000 de ori pe zi, reușind să se „odihnească” doar în scurtul răgaz dintre bătăi. Suntem dotați și cu cel mai complex dintre laboratoare – fabrică de substanțe biochimice și instalație de detoxificare permanentă – care reușește, la modesta greutate de 1,5 kg, să filtreze zilnic 2.000 de litri de sânge. Lista e lungă.

Toate acele performanțe demne de înscris în cartea recordurilor se înregistrează și derulează în condiții de liniște deplină. Fără strigături și fără tărăboi. Cu o modestie desăvârșită. Secundă de secundă se fabrică miliarde de molecule, se analizează, se supun unui control de calitate necruțător, sunt sortate, (re)asamblate, măsurate, numărate, comparate, consumate, descompuse, eliminate și sintetizate din nou. Astfel încât totul să se mențină în anumite limite și marele organism să nu-și piardă echilibre fizice, chimice și biologice grupate sub pălăria generică a homeostaziei, respectiv să se adapteze schimbărilor care se impun.

Problema este că numai cu homeostazia nu ne-am putea descurca în toate împrejurările. Din când în când e nevoie de ieșirea unora dintre parametri din cadrul „normal” cu scopul adaptării la schimbări de scurtă (heterostază) sau de mai lungă durată (allostază), ceea ce presupune crearea unui nou echilibru. Atunci când schimbarea – un stres, să spunem – se prelungește, organismul nu mai năzuiește spre restabilirea parametrilor inițiali, ci pur și simplu și-i modifică. Talentul mersului pe sârmă constă în flexibilitate, nu în rigiditate. Cum să poți fugi din calea unui pericol și cum să alergi cinci ore un maraton cu valori fixe ale calciului, adrenalinei, glicemiei, pulsului ori tensiunii arteriale? Toți parametrii care ne definesc sunt de fapt niște oscilații, niciunul nu rămâne lipit de linia bazală (atunci când o fac, e posibil să nu mai fim în viață).

Cu sprijinul celor cinci simțuri putem percepe lumea exterioară, capacitate care poartă numele de exterocepție. Putem să ne percepem și carcasa din mușchi, oase, piele și tendoane, folosindu-ne de diverși receptori și senzori plasați în toate acele structuri, ceea ce numim propriocepție. Dar (ar trebui să) mai putem ceva, și anume să ascultăm și să traducem limbajul organelor interne (al viscerelor) prin ceea ce se cheamă interocepție/viscerocepție. O abilitate înscrisă în gene și o artă tot mai greu de însușit, mai cu seamă pentru omul modern, supus unui bombardament senzorial extern ieșit din comun. Din interacțiunea celor trei se naște practic schema corporală a fiecăruia. Cu ajutorul lor ne putem da seama că existăm și putem ști pe ce lume suntem.

Oare cum ar fi dacă organismul nostru s-ar decide să ne țină la curent în permanență cu toate acele performanțe înfăptuite pe mutește? Dacă ne-ar bombarda în fiecare secundă cu informații despre desfășurarea funcțiilor fiecărui organ, aparat și sistem? Dacă șuvoaiele de aer, sânge și alte lichide ar ține să ne aducă la cunoștință în fiecare moment poziția; dacă ni s-ar comunica viteza cu care gonesc miile de informații pe rețeaua de autostrăzi neuronale; dacă am fi martorii tranzacțiilor care au loc secundă de secundă între oxigen și bioxidul de carbon; dacă am înregistra parcursul fiecărei molecule de hrană prin corp și am vedea cum și cu ce se hrănește acea floră microbiană din intestin. Ce-ar fi, dacă ni s-ar derula în permanență – ca la bursă – un ecran prin fața ochilor pe care am putea citi „cursul” glicemiei, al colesterolului, vitaminelor, grăsimilor, mineralelor, stresului oxidativ, al zecilor de mii de enzime ș.a.m.d.?

Ce s-ar întâmpla? Am înnebuni de-a binelea. Nimeni nu-i făcut să reziste unui asemenea atac informațional. Nu mai discutăm despre ce-ar fi dacă ni s-ar cere răspunsul la mesaje – un singur neuron trimite 500 de impulsuri într-o singură secundă! – și respectiv să ne ocupăm noi înșine de întreținerea acelor funcții, manevrând butoane și dând comenzi pentru fiecare în parte. Ei bine, creierul nostru „știe” asta, motiv pentru care ne scutește de acea sarcină imposibil de îndeplinit. Dar oare noi o știm atunci când cedăm insistențelor din afară și ne lăsăm bruiați și bombardați cu o droaie de informații nici pe departe de utilitatea celor de care se ocupă creierul și organismul în întregime? Fără să „cotcodăcească” și fără să se laude, deși ar avea cu ce. Cu siguranță că nu ne-a scutit de corvoada conștientizării celor ce se petrec în noi înșine, ca să ne lăsăm terorizați de zgomotul infernal din afară. Din când în când ne dă de înțeles că am depășit măsura și ne face să „simțim” câte ceva, semnale ale perturbării mecanismelor care decurgeau fără ca noi să ne dăm seama.

Dar oare, dacă am fi atenți, am putea să ne dăm seama? Putem să simțim în vreun fel ce se petrece pe dinăuntrul nostru și care este starea organelor interne? Cei mai mulți vor nega vehement și vor spune că așa ceva e imposibil. Cum, și ce rost ar avea să percepi ceva ce are loc pe interior și pe tăcute? Deși nu de tăcere e vorba aici, ci de… surzenie, de lipsă de antrenament în tălmăcirea perfecțiunii, sau pur și simplu de nepăsare. De dificultatea de a ne situa pe lungimea de undă a acelui calm care atinge sublimul. Creierul nostru face ceva ce niciun computer, oricât de inteligent, nu va reuși să facă vreodată, și o face cruțându-ne de salva lăudăroșeniilor. (Ceea ce nu se poate spune despre concerne și nici despre noi înșine, care nu mai contenim cu propaganda și cu trâmbițatul succeselor, oricât de mediocre.) Creierul primește și răspunde adecvat la milioane de mesaje pe secundă. Și când te gândești că zona responsabilă pentru acele conexiuni este una ridicol de mică prin comparație cu restul scoarței cerebrale: Se numește lob insular, are mărimea unei monede de doi cenți și se ascunde undeva prin dreptul tâmplei, printre circumvoluțiunile creierului mare. Pare-se că acolo se află sediul empatiei, dar nu numai. Insula pare să se mai implice și în alte emoții, sentimente și acțiuni precum simțul corectitudinii, percepția timpului, dragostea maternă, orgasme, inspirație, luarea deciziilor și evaluarea emoțională a durerii, dar mai cu seamă când vine vorba de acordarea atenției propriei persoane și stării de spirit actuale. Nu toate informațiile trimise insulei din interiorul corpului devin conștiente, dar și cele înregistrate într-un silențium total ne pot influența comportamentul și afectivitatea. Posibil că tocmai acea calitate introspectivă e unul dintre motivele pentru care cortexul insular este disproporționat de mare la oameni prin comparație cu cele mai apropiate rude…

Bine-bine, dar cum să ne dăm seama dacă stomacul sau intestinul lucrează și mai ales cum o fac? Cum să simțim munca rinichilor sau a vezicii urinare și cum aerul din plămâni? Nu mai vorbim de presiunea cu care sângele apasă arterele sau venele, de bătăile inimii sau de trebăluiala splinei ori a ficatului. La ce ne-ar folosi? E absurd să pretinzi că s-ar putea ajunge la o asemenea performanță, atenție încolo sau încoace. Avem și așa destule pe cap, perceperea organelor interne ar mai lipsi! Nu-i de loc rău că natura ne-a scutit de o asemenea corvoadă și lasă viscerele să-și facă singure treaba. Că doar de asta sunt dotate cu senzori de tot felul, cu mecano-, termo-, chemo-, preso-, nocireceptori. Ca să simtă și să măsoare în permanență presiuni, elongații, concentrații, durere și să trimită datele la centru. Iar centrul să ia măsuri și să dea comenzile care se impun. Pentru ce-ar fi nevoie de mai mult? Într-adevăr, nu e nevoie, deoarece de ele se ocupă creierul. De neconceput ce-ar fi dacă „am uita” să respirăm, ori să dăm tactul bătăilor inimii! Dar asta nu înseamnă că nu putem percepe semnalele pe care ni le trimit acele organe interne. Ce-i drept, mai difuz și mai puțin precis decât o fac – sau ar trebui s-o facă – celelalte simțuri, dar se poate.

Dacă acordăm atenția cuvenită, putem înregistra destule informații care vin de acolo și pe care le interpretăm ca foame, sete, frig, cald, furnicături, mângâiere, dureri, palpitații, dificultăți de respirație, greață și senzație de plenitudine a stomacului sau a vezicii urinare. Ce-i drept, acestea semnalizează mai degrabă necesități fiziologice, pe alocuri „dereglări” (care de multe ori sunt semne de adaptare), sau chiar simptome de boală. Dacă asta înseamnă interocepție, atunci ea e comună multora, cu variate nuanțe și praguri de înțelegere. Ei bine, interocepția înseamnă și asta, dar nu numai. Interocepția se află undeva la mijloc între ipohondrie și nepăsare; între percepția excesivă (atacuri de panică, dureri provocate de un membru fantomă) și anosognozie (nerecunoașterea și respectiv negarea propriei stări – de boală). Este aceea care interpretează semnalele corpului nu ca pe o boală, ci ca pe o comunicare, un fel de stat de vorbă cu propriul corp despre ce mai face și cum se mai simte fiecare – fericit, bucuros, odihnit, obosit, încordat, relaxat – și cam ce i-ar lipsi ca să-și revină și să-și (re)capete echilibrul.

Înseamnă să-ți simți stomacul și fluturii din el, cum se delectează flora din intestin cu hrana și cum acea senzație de bine se propagă în restul corpului. Sau cum protestează la impactul cu ceva nepotrivit și cum ți se pune un nod în gât, cum ți se întoarce stomacul pe dos și ți se răzvrătesc măruntaiele. Să-ți numeri bătăile inimii fără ajutorul tehnologiei și fără să-ți palpezi pulsul (doar 10-20% o pot face acurat). Se postulează că persoanele care-și simt inima sunt capabile să recepționeze emoțiile – proprii și pe ale altora – mult mai puternic decât cei care nu au învățat încă să-și asculte organul pe care-l tratează ca pe o simplă pompă, și că aceia sunt mai precauți și mai puțin predispuși la a lua decizii riscante (un fel de simț al pericolului). Nu toți răspund cu aceleași emoții și cu aceeași intensitate în fața acelorași „încercări”. Unii sunt mai sensibili la durere, alții mai stoici. Durerile cronice par să fie apanajul celor care dispun de o slabă interocepție și care se lasă duși de valul stresului la fel de cronic, fără să conștientizeze asta. Componenta majoră a interocepției o reprezintă tocmai semnalele trimise creierului de la sistemul imunitar și cu un puternic impact asupra psihicului.

Interocepția este un proces fundamental, fără de care n-am putea supraviețui. Ea ne influențează modul de a gândi, simți, acționa. Una dintre funcțiile-cheie ar fi tocmai reglarea echilibrelor energetice (cum ar fi dacă n-am simți niciodată foamea?), o alta ar fi supraviețuirea (cum ar fi dacă n-am simți setea sau durerile cauzate de leziuni mortale?). Asta la persoanele ale căror simțuri nu au fost pervertite deja de unele dintre industrii. Să recunoaștem că mulți dintre aceia care pretind că simt foamea sau setea, simt de fapt pofta de ceva, dependența de ingurgitare, care nu mai lasă organismului timp să consume energia în exces acumulată prin depozitele de grăsime. Așadar, atenție! Interocepția poate fi manipulată. Nu putem contesta că, pe măsură ce bruiajul exterior a fost adus la paroxism și simțurile ne sunt inundate cu stimuli inutili, ne-am cam pierdut din abilitățile interoceptive. Doar foarte puțini se mai pot lăuda că percep vocea interioară, și încă și mai puțini o pot interpreta corect. Ipohondria – în fond o interpretare greșită a semnalelor interne – e generatoare de frică, iar frica e un prost consilier. Tulburările de alimentație, autismul, depresiile, stările psihotice sunt doar câteva exemple de perturbări ale interocepției, de imposibilitatea de a-și mai simți corpul, respectiv de alexitimie (așa-zisa orbire emoțională). Comportamentul și emoțiile par să fie influențate de interocepție și nu invers, spun cercetătorii. Pare logic ca… „vești” despre golirea stomacului și senzația de foame să te facă agresiv și nu ca agresivitatea să conducă la foame; tot așa cum inflamația mucoasei intestinale transmisă creierului de sistemul imunitar poate să provoace indispoziție și iritabilitate.

Practic, întotdeauna când „simțim” ceva ar fi bine să ne întrebăm corpul ce vrea să ne comunice, iar atunci când „nu simțim nimic” să facem diferența între lipsa/perturbarea interocepției și mulțumirea corpului, starea de bine către care ar trebui să tindem. O simplă atingere ne poate comunica o mulțime de lucruri despre cum se simte cineva, prin tonusul muscular, tremurături, frisoane, piele (umedă/uscată/rece/fierbinte), destindere, încordare etc. Lucruri pe care astăzi atât medicii cât și pacienții le-au cam dat uitării. Medicul nu se mai apropie de pacient la vizita în spital, ci se dedică studiului buletinelor de analize și rezultatelor investigațiilor, când, de fapt, o palpare competentă poate detecta o tumoare de sân mai bine decât o mamografie. Cine e capabil să interpreteze corect semnalele corpului dispune de acuratețe, cine nu, de distorsiune interoceptivă. Doar cei cu distorsiuni serioase ale schemei corporale pot pretinde că sunt fericiți atunci când trupul și sufletul le sunt pline de răni, să se îngrozească de „grăsimea” din oglindă când sunt compuși doar din piele și oase, ori să jubileze că au învins foamea cu trei boabe de mazăre pe zi.

Mai avem multe de „tălmăcit”. Despre depresivi se spune că ar avea o interocepție slăbită. „Dovada” o constituie imposibilitatea de a vedea partea plină a paharului și dificultatea în a lua decizii, dar… poate că tristețea excesivă pleacă și ea de la o percepție anume? Posibil de la „știrea” dereglării axei dintre cele două creiere, cel din cap și cel din burtă. Hipertensiunea arterială rămâne, din păcate, o maladie mută, pe care implicații (încă) nu sunt capabili să o perceapă, sunt de părere unii cercetători. Alții susțin că ar putea fi vorba de o disonanță interoceptivă, prin asociere cu disonanța cognitivă (un fel de „Strugurii sunt acri!”), cu deosebirea că respectivii încearcă să se păcălească pe ei înșiși și nu pe ceilalți prin găsirea de justificări și mai ales pretexte. La mijloc se pot afla fie o percepție slabă a semnalelor corpului, fie o interpretare greșită, o distorsionare a acelora. Dovadă că prin metode țintite, precum biofeedbackul, percepția poate fi corectată și mult îmbunătățită. Există tentative reușite de corectare a hipertensiunii pe căi nemedicamentoase. Interocepția poate fi educată și perfecționată cu ajutorul atenției și al concentrației. Există experți care atribuie percepției hipertensiunii modificări de comportament negative precum agresiunea, ostilitatea latentă, procesarea inadecvată a furiei sau managementul greșit al stresului, dar și unele pozitive, precum un nivel ridicat de activare, performanțe profesionale, reziliență și toleranță ridicată la durere. Așadar, o chestiune de interpretare.

Prin urmare, avem nevoie de exercițiu ca să putem acumula experiență și să putem distinge între febra ca semn de boală (și să ne îngrijorăm) sau ca implicare a sistemului imunitar (și să ne liniștim). Ca să știm cu ce simptome să alergăm la medic și cu care ne putem retrage pentru câteva zile în pat, până când organismul se reface. Nu ne putem „citi” valorile tensiunii arteriale, glicemiei sau colesterolului prin interocepție, dar nici nu este nevoie de asta. E suficient dacă le putem „simți” ca povară sau ușurare pentru corpul nostru. În fond, există destui care trăiesc cu cipuri măsurătoare ale acelor parametri și nu pot spune neapărat cum se simt la ce cifre. Fiindcă nu sunt atenți decât la afișaje, nu și la vocea interioară. Semnalele din partea corpului nu trebuie combătute cu orice preț (cu medicamente), ci se vor ascultate și interpretate corect. Să învățăm să intervenim cât mai rar posibil din afară și să lăsăm corpul să facă ce și cum știe el mai bine. Corpul știe să se arate recunoscător și îi răsplătește pe aceia care știu să asculte, dar se și răzbună pe cei care-l neglijează. Treptat o să învățăm ce este de fapt foamea și ce-i sațietatea și n-o să le mai confundăm nici cu frustrarea, nici cu tendința de a ne înăbuși alte senzații neplăcute, nici cu dorința de a fi pe placul cuiva. Pe plac trebuie să-i facem propriului corp, dar pentru asta trebuie să plecăm urechea la ce ne spune. Și dacă recunoaștem foamea și sațietatea, o să fim uimiți să constatăm că nu ne mai amenință nici anorexia, nici bulimia și nici alte tulburări de nutriție. Valabil și pentru alte disonanțe.