Serile în cătunul de lânga Dikanka. Reportaj. O zi și-o noapte la camera de gardă!

― Faceți loc să intre cu targa, țipă un brancardier! Mai tare, cât să-l acopere pe bătrânul care chirăia de durere, răstignit printre fire și cabluri care intrau și ieșeu din el ca dintr-un aparat de păcănele. Pocnete, piuituri, un zig –zag pe monitorul mic atașat la patul de tortură mobil îi monitorizează viața, numai să nu-i dea cu linie, ca la păcănele…
― Băi, sunteți cinci oameni pe un bătrăn, vedeți că pierdeți hainele, i-a scăpat șoseta și căciula în 30 de centimetri de la mașina salvării și până-n camera de gardă.

Un eveniment nefericit a făcut ca o zi întreagă, pe ceas, de la ora 9,00 la 21,00 s-o petrec la camera de gardă a unui spital bucureștean căruia, din respect pentru gloria și profesionalismul de odinioară, nu am să-i pomenesc numele.
Trecem, mă rog, ne strecurăm ferit, printre oameni cu măști, vizete, combinezoane, papornițe, tușituri înfundate și frig, mult frig și deznădejde.

Stă proptit și pierdut în fața rampei de acces, acolo unde l-a lăsat Salvarea. A ieșit un pic la aer. Se scarpină ușor la noadă cu mâna în care-și ținea sacoșa de rafie legată de urechi cu sfoară și cu un pliant publicitar îndesat  pe margini, ca nu cumva să se vadă ce are acolo. Năuc, privește oamenii ieșind și intrând cu fețe acoperite de măști, agitând telefoanele prin aer.
― Tataie, trageți masca și pe nas, se rățoiește la el o doamnă și-l amenință cu degetul, mai mai să-i turtească mucul țigării.

Ușile se deschid și înfulecă bolnavi cu bagaje cu tot în ceea ce se cheamă Triaj sau Purgatoriu

Icter mecanic, infarcturi, hipotermie (asta poți s-o faci ușor la UPU), hepatite virale sau cronice, fracturi sau mici umflături la gamba piciorului și marea problemă, Covidul. O mare și în plină desfășurare tragi-comedie la camera de gardă.

Un mic corp de mese așezate în unghi drept, ca la procesul lui Ceaușescu, ține  puhoiul de lume. Ca la market, unul în ceafa celuilalt, așteptai să-ți vină rândul, cu buletinul în mână, pentru a fi înregistrat și să ți se facă o fișă de prezentare, sau cam așa ceva. Scaune așezate peste tot. Trei, legate de un cornier sunt  pironite în fața biroului central unde oameni proști sau savanți, săraci ori bogați (ei, aci, mai discutăm), de la orașe și sate, bolnavi ori închipuiți, covidați ori ba, le spun săru-mâna unor oameni în combinezoane albe. Ordinea priorităților și a gravităților a fost, probabil, în ziua aia, aleatorie sau la nimereală. Ca la piață. Ți se ia buletinul, se face o fișă, apoi te strigă: Cutăriță, de ce ai venit la Urgență?
― Păi, mă cam doare capul și strănut și am avut temperatură aseară. Sau, altul a venit că i s-a umflat glezna de la antrenament. Regula spune că dacă ai simptome de covid suni medicul de familie, apoi, dacă este cazul, pe veterinarii de la DSP, stai dracului în casă și nu umbli bezmetic prin lume!

Dacă n-am luat covidul cât am stat acolo, respirându-l, socializând cu purtătorii lui (mai aveam un pic și ne îmbrățișam), n-o să-l mai iau în veci. La două salvări cu infarcturi, apăreau și doi covidați, cam asta era paritatea. Pentru ei prioritate maximă, o tuse, un strănut. Foarte mulți veneau să se testeze a doua oară, aduceau fișele medicale din care rezulta faptul că sunt pozitivi. Doctorii și asistentele îi întrebau, într-o doară, de ce dracu` au mai ieșit pe ușă dacă au covidul pe ei cât casa. Le făceau fișe, le luau sânge, le dădeau rezultatul, pozitiv din nou, și plecau. Am asistat, pe seară la o astfel de scenă. Un el și-o ea, gătiți ca la nuntă, cu un buchtet mare de roze în brațe, se lăudau că au covid și că n-ar mai strica și-o altă testare. Pozitivă și ea. Cum au luat covidul? Am aflat și noi, mujicii de la camera de gardă. Baba în blănuri vorbea cu o rudă la telefon.   Gesticula nervoasă că de un sfert de oră n-o bagă nimeni în seamă. Că a venit și cu flori.

Asta, în timp ce de vreo trei ceasuri și jumătate o altă babă, de țară, nu de oraș, dezgolită și cu ventuze pe piept, intubată, rămasă cu mintea tot acasă la ea, pentru că nu își dădea seama, după uitătură, unde se află. Pe piept are niște hârtii, sub ele mâinile împreunate ― ca pentru ultimul drum ― tremurau și săltau foile cu observații. N-au băgat-o înăuntru că nu mai e loc. Așa că stă, cum spuneam, de vreo trei ore la interval. În ușile glisante care se deschid și se închid, iar crivățul sufla ca pe Ceahlău, la minus multe grade.
Așa i-a găsit pe mulți moartea pe acasă și i-a adus la Urgență în ziua și seara aia de pomină pe care am petrecut-o la camera de gardă dintr-un spital românesc.

Discuție între două-trei doctorițe sau asistente, nu mi-am dat dat seama exact, din cauză de limbaj sau combinezoane.
― Cei doi pozitivi unde sunt? Care, întreabă una? Ăia doi care s-au testat din nou? A, păi au plecat. Păi au covid, cum au plecat? Și cei care au venit la…
…Și n-am mai prins restul discuției. Două ridicări din umeri, o cafea la tonomat și asta e…

Bolnavul adus cu salvarea, dacă nu necesită conectarea la priză și nu strigă prea tare, este debarcat, cu grijă, pe un scaun. Fișa lui, după multe zeci de minute, intră pe mâna un(u)eia care știe s-o citească. După alte zeci de minute vine și cineva care îl întreabă ce-l doare. Pe seară, când la Urgență (în sensul cel mai profund) s-au mai rărit oamenii, de fapt au mai rămas doar cei cu probleme grave, veniți de dimineață, o asistentă se rățoia:
― Aici este zonă de Covid, risc, pericol etc., numai pacienții au voie, aparținătorii vă rugăm să ieșiți imediat. N-a întrebat-o oare nimeni dacă îi este cald cu dinții în gură? Că nouă, aparținătorilor, ne era teribil de frig în ante-camera Urgențelor unde un strănut e mai grav decât un infarct. Am împărțit impresii, am schimbat numere de telefon, diete, rețete, am înjurat, am socializat o zi și o seară. Se creează așa o solidaritate în fața prostiei, ignoranței și ticăloșiei omenești. Unii erau veniți de vineri, povestea mea s-a petrecut luni, așa că am avut ce povesti, între noi, aparținătorii.

12 ore încheiate, cât am stat acolo, am citit tot ce se putea omenește posibil citi de pe pereți și de pe podele. Toate afișele, anunțurile, programările, indicațiile, inclusiv săgețile colorate lipite pe jos, care te direcționau către diversele încăperi, le-am învățat pe dinafară. Atât de bine învățasem rutina încât dădeam și sfaturi.
― Unde trebuie să ajungeți? În cutare loc.

Pe aici și apoi la dreapta. Urgențe majore, în față și întrebați, urgențe minore, stânga, a doua ușă. Stați mai departe că acolo sunt covidați și tot așa.
Tot aparatul medical este îmbrăcat în combinezon, mască, vizetă, botoși și mănuși. Ca să nu faci confuzie și să-i zici săru-mâna femeii de serviciu și s-o întrebi cum stai cu bilirubina trebuie mai întâi să înveți echipamentul. Sunt mici diferențe de culoare și design. Doctorii au (foarte greu sesizabile), niște vipuști roșii trasate pe costume, asistenții sau asistentele, parcă albastre, restul, adică personalul cu mopul sunt ca niște oameni de zăpadă. Lejer încăpeau vreo doi într-un combinezon, erau ca niște bezele uriașe care se rostogoleau pe holuri.

Salvările sosesc în buza ușilor glisante, iar cu puțin noroc, dacă ai ieșit la o țigară, deși fumatul este interzis, fumează toată lumea în antreul respectiv, poate ai noroc ca, băgând în marșarier, să te calce și ajungi mai repede decât ți-ai propus la triaj.

Ranița unui pacient român

Unii dintre viitori pacienți, mai prevăzători, s-au gândit că la finalul călătoriei spectaculoase cu girofarul se lasă și cu internare. Bagajul din dotare sunt de fapt gențile de voiaj – purtate pe vremuri pe la stațiunile balneare, cu fermoare și buzunare, cârpite pe la încheieturi ― iar dacă vii de la țară, niște sacoșe încăpătoare de rafie.

De câțiva ani, de fapt de foarte mulți ani, viitorul sau posibilul pacient român, internabil, s-a deprins în a-și face un mic băgăjel în caz că-l opresc acolo, adică la spital. Ați văzut în filmele americane cum bolnavul stă pe patul alb, cu sufertașul mobil la bot, cu flori în rezervă sau în cameră, scrisorele de grabnică însănătoșire, vine chiar și Ierpurașul sau Moș Crăciun, după caz. La noi, știți prea bine că nu-i așa. Iată ce trebuie să conțină ranița unui pacient român, într-o ordine aleatorie, atunci când pleacă pe front, mă rog, la spital. Papuci, izmene flaușate, ciorapi groși, hârtie igienică, aparat de radio și baterii, cană (cuțit, lingură și linguriță, furculiță, sau un briceag multifuncțional),  pahare sau farfurii de unică folosință, apă, hrană rece (conserve, pâine, brânză), căciulă, flanel gros musai, pijamale, prosop, săpun, telefon și încărcător, spirt, pansament, medicamente pentru afecțiunile știute, dar prevăzător pentru orice ocazie, ca să nu ceri la colegul de salon, lanternă și alte câteva. Într-un cuvânt și cu un sens mai larg, cam tot ce ai nevoie, atunci când îți pui în minte să pleci într-o expediție de lungă durată pe munte sau pe Amazon și după ce faci câteva cursuri intensive de supraviețuire în Legiunea Străină! Cam pe aici stă pacientul român care vine gătit pentru internare.

În salon se cam fură. Telecomanda televizorului

…Există televizor, o plasmă chiar, atârnată pe perete, fixată pe un singur post. Există și o telecomandă. Dar să revenim la canalele TV-ului, pe  care le schimbă,  din când în când, o asistentă chemată musai pentru așa ceva, solicitată chiar. Și care vine dacă sau când își mai aduce aminte. În general îl lasă pe un singur post, dat la maximum ca să audă și baba surdă de la parter internată cu ocluzie intestinală. Telecomanda e bun de patrimoniu, nu se dă, nu se împrumută. Explicația este următoarea: se fură! Vii, te internezi, stai vreo două săptămâni și pleci acasă cu ceva, orice. Ceva trebuie să șutești, doar ești român strângător. Ați mai pomenit așa ceva? Nu, că nici ăștia de la spital nu se lasă mai prejos. Așa că au acum o telecomandă universală, pentru tot etajul și pentru toate saloanele. Vrei la meci, strigi la pacientul din salonul 12, vrei la știri vorbești cu asistentă să-ți aducă telecomanda de la ăia din fundul holului.

Când vine doamna asistentă să-ți schimbe branula, ori s-o desfunde, sau să-ți schimbe perfuzia,  îți permiți o aroganță. Se poate, totuși, și la un documentar.
Și, peste toate astea, vine masa. Din capul locului vă spun că  nu mai e ce-a fost odată. Hrubele spitalelor românești, acele bucătării de lagăr au cam dispărut. Cel puțin în cazul despre care vă vorbesc. Mâncarea vine gata gătită de la furnizori, e comestibilă și digerabilă.

„Vernisajul” bolnavilor!

În spitalele românești de stat, pentru un pacient nici prea-prea, nici foarte-foarte, vorba Domnului Eminescu, nici îi merge, nici se-ndeamnă, se organizeză un vernisaj. Este, probabil, o clipă măreață pentru el atunci când vede atâta suflare omenească observându-l, admirându-l, dar și de deznădejde, groază și neliniște adâncă. Se începe cu vernisajul, iar apoi se analizează temeinic opera, subiectul în cazul nostru, bolnavul. Cea mai sinistră și odioasă interpretare a vieții, atât cât mai este, a sfârșitului, atunci când vine.

Întâi intră domnul sau doamna doctor, după caz. În urmă, o ciurdă de rezidenți, studenți și felceri. Ăsta e! Și pun ochii pe câte un bolnav.
― Dânsa este doamna X., a venit aici cu o.. și cu un… și are și asta și înșiră tot diagnosticul. Dar, i-am găsit asta, dar și asta și apoi desfășoară toată anamneza. Doamna X. a mai trecut prin astfel de „vernisaje” și la fel ca ea, mulți alții. Dar, în patul din față, spre exemplu, stă o bătrână venită de la țară. Are vreo 70-75 de ani. Speriată, vorbește la un telefon cu butoane. Își trage, nedumerită, pătură peste pieptul uscat, se apără cumva, când este luată la întrebări.
― Unde te doare, mamaie? Dacă apăs aici, te doare? O doare, domnu` doctor, că dacă n-ar fi fost asta, era acasă, că-i fată vaca.
― Are cineva grijă de matale? Are, o nepoată, morfolește baba câteva cuvinte. Pielea bătrână și zbârcită de pe abdomenul bătrânei tremură ca o piftie, mâna doctorului îi intră pe sub coaste, o apasă, o zdrumică.
― Da, e sigur, vorbesc doctorii între ei, asta are. Când respiri, te ține, te apasă în dreapta?
― Scaun ai, mamaie?

Baba își aruncă ochii de jur împrejur, se ridică în capul oaselor sprijinită pe coate și se mai uită încă o dată. Ridică din umeri, cu buzele strânse, când a plecat de acasă și-a luat repede, ce i-a trebuit. Ce să zică, n-are scaun! Dacă ar fi știut …și-ar fi luat de acasă.

Rămâne, așa, cu ochi-n tavan, ca tot omul atunci când nu prea mai știe ce e cu el și cât mai stă la spital sau pe lumea asta. „Se uită cu ochi” ― este o expresie țărănească care, luată altfel și în alte împrejurări, este chiar filosofică. Bujbecă, bătrâna analizează toate posibilitățile. Dacă o fi să moară aici, cine o duce acasă, dacă mai se podidește și cu-n covid nici în sfânta de biserică n-o primesc. Ca să vezi, bolnavă de una și moare de alta. Bine că nu s-a nimerit la Balș. La Matei Blaș. Tavanul înalt, apoi salonul, paturile și neoanele reci. Privirea i se strânge ca la zoom spre patul în care zace, pe tot trupul până la picioare, pe care le mișcă veselă, uite că n-au înțepenit.
Are scaun, se dumirește ea după câteva ore. E unul rezemat de perete,  sub care și-a pitit ghetele năclăite de noroi și pe care și-a pus haina când au adus-o în salon.

Epilog

Am internat pe cine am avut de internat, după zeci de ore, deși venisem la Urgență, cu o urgență, aproape de crucea nopții, pentru că nu existau brancardieri cu cărucioare care să te ducă în salon. Deci, ca să înțelegeți. După ce ai stat zeci de ore la triaj, frig, boală, sictireală și alte alea e musai să fii dus, ca un lord, 10 metri în scaun cu rotile! Sau, după ce te-au ținut o zi și-o noapte în picioare, în frig, nemâncat, nebăut și alte ne…, musai să mai stai vreo două ore, cu papornița la picior, nici în față, nici în spate, nici pe scaun, la biroul de triaj ca să te vadă și să nu-l ia pe altul. De vreo 3-4 ore, dintr-o altă încăpere iese un domn rotofei și nădușit și cere să i se aducă ceva sau pe cineva. Iese constant, din jumate în jumate de oră, n-a venit nimeni, bineînțeles, dar prin ușa crăpată, pe un pat stă un domn cu burta până-n tavan, o șosetă trasă spre gleznă, cu cealaltă atârnând pe marginea patului.

De atâta stat în picioare, în frig și nepăsare, mi s-a umflat un genunchi. De frica covidului nu m-am așezat nici pe scăunele de la triaj. Mai știi, vin cu una, plec cu alta. Și am plecat, sprijinit într-o scândură înșfăcată de pe un munte de moloz alături de alte materiale de construcție. Se fac niște renovări și asta e bine. Am cerut și eu un cărucior, ți-ai găsit. Doar eu și o scândură. Eu, au! Ea, țoc! Amândoi pe aleile spitalului!  Romantic, nu-i așa!?

P.S. După ce i-am povestit unui prieten toată aventura trăită într-un spital românesc de stat, la camera de gardă, mă întreabă― nefericită întrebare― totuși mă întreabă:
― Păi,  dacă tot erai acolo, n-ai putut să faci ceva și cu piciorul?
N-am mai zis nimic. Dacă putem,  mi-l rupeam și-l băteam cu el.